a Young Gun's blog

"Al meu să fie"

2012-03-02T09:01:00.000+02:00

M-am obişnuit deja ca atunci când am exces de furie să apelez la blogul meu pentru a mă elibera de ea. Deci, da, şi acest text va se va ridica la aşteptările sale.

Sunt multe zilele în care mă izbesc de tot felul de indivizi care plesnesc de nesimţire şi nu au nici o problemă cu asta. Din fericire, am eu. Aţi observat în jur cum exista tot felul de specimene care se trezesc deodată să facă doar ce au ei chef oricum, oricând, oricunde cu oricine? Asta bineînţeles indiferent de cei din jurul lor, de circumstanţe, de adecvare şi multe alte reguli de conduită socială (ştiu că multe din ele sunt aberante, dar bunul simţ ar trebui să ne îndrume către care sunt cele peste care nu putem trece - chiar e nevoie să ne pişăm în public?).

Ştiu că sunt o fiinţă teritorială care ţine foarte mult la limitele personale. Chiar încercând să fiu mai relaxată împotriva lor nu pot trece cu vederea peste următoarele:

Transportul în comun. În fiecare zi merg în excursie la serviciu. Da, schimb 4 mijloace de transport în comun (sau ar trebui, dar de obicei merg pe jos pentru că RATB-ul ştie să încaseze banii pe abonament fără probleme chiar dacă tramvaiul vine în staţii între 20-40 de minute - desigur nici Metrorexul nu se lasă mai prejos: traficul subteran împiedică buna circulaţie a trenurilor şi de aceea sunt zile în care aştept şi 12 minute ca să ajung de la Victoriei la Ştefan cel Mare). Şi totuşi nu m-ar deranja atât de mult toate acestea dacă în ciuda lor călătorii ar şti să se comporte. Dar cum migraţia de la ţară se accentuează (şi bănuiesc că acelui gen de oameni nu i-a explicat nimeni ce este acela spaţiu personal sau vătămare corporală), am ajuns să fiu agresată psihic şi fizic în fiecare zi, fără excepţie. Bineînţeles că trebuie să fie cineva care să mă împingă până să pic în graba spre staţie sau cineva care să mă înghesuiască în alte persoane până când plămânii mei rămân fără aer sau cineva care să îşi sprijine cotul în capul în timp ce mâna îi atârna leneşă de bară (îmi cer scuze că doar atât pot presta la capitolul înălţime - sper că măcar sunt confortabilă). Norocul cel mai mare îl am când reuşesc să prind un loc în tramvai. Ajung să regret câteva secunde mai încolo pentru că sigur se va trezi cineva care ori să vină lângă mine şi aproape să mi se pună în braţe (asta fără excepţia dacă tramvaiul este liber sau aglomerat), ori să se trezească vreo babă care să îmi ceară locul (cu toate că sunt mulţi alţi bărbaţi de toate vârstele care ocupă mult mai multe locuri - nu voi renunţa la chestia asta decât în momentul în care toate celelalte prejudecăţi dintre sexe vor fi de domeniul trecutului).
Problema "al meu să fie". Cred că toată viaţa am fost egoistă tocmai din cauza acestei probleme majore. Cred că nu există nimic pe lumea asta care să mă înfurie mai mult ca în clipele când văd că se servesc unii din bunurile mele fără voia mea (probabil din cauza asta visez constant că îi omor pe cei care îmi intră în casă neinvitaţi). Şi chestia asta mi se întâmplă destul de des. Nu îmi pot imagina cum să fac eu aşa ceva: să văd un lucru (comestibil sau nu) la cineva, brusc să îmi dau seama că doresc acel lucru şi în secunda următoare să mă servesc. Îmi explodeaza creierul numai când mă gândesc la situaţie. Aşa am rămas fără tot felul de bunătăţi preparate de mama sau de tata, fără diferite obiecte care au fost distruse sau furate de persoanele în cauză, fără pacheţel la serviciu (mulţumesc ăluia care face chestia asta în mod constant) şi de cele mai multe ori fără dreptul la replică. Ce am primit în schimb? Nu, nu, nici măcar scuze spuse în sictir, ci o frustrare imensă care din păcate se hrăneşte cu multă energie. Nu mi-aş dori să fiu în locul aceluia care va fi prins. Şi tocmai bine că vine primăvara, o să apară florile şi cireşele, iar eu o să aştept cu gânduri sadice următorii infractori (pentru că, da, violarea de domiciliu este infracţiune, nu doar o abatere de la bunul simţ).

Dulce răzbunare!

Praf şi pulbere

2012-02-03T22:46:00.001+02:00

Aş vrea să citească această postare măcar unul dintre papagalii care stau şi se uită la stele în Piaţa Universităţii crezând că aşa vor schimba ei lumea.

Nu ştiu cine le-a zis lor sau cât s-au drogat de au ajuns să creadă că făcând asta se va întâmpla ceva spectaculos şi că peste noapte societatea vicioasă de secole va deveni una ideală.

Pe lângă toate lipsurile esenţiale pe care le are această naţiune, care încă nu s-a dat jos din copaci (dar care se umflă în băşini cu "democracy" şi i-foane), se mai adaugă unul important: bunul simţ. Din punctul meu de vedere, dacă ar exista ăsta la fiecare persoană, orice altceva ar fi de prisos.

Ne căcăm atâta pe noi de emancipaţi ce suntem, de europenizaţi, de importanţi, dar nu avem habar de nimic. Ratăm cu brio orice ne propunem să facem. Ţinem scorurile sus, dar servicii nema. Ne plângem de copii idioţi, dar facem abstracţie de părinţii şi profesorii lor la fel de idioţi. Avem maşini bengoase, dar le hărtănim prin toate gropile sau blocăm locuri de parcare pentru că (nu-i aşa?) nu ne permitem să mergem cu ele. Doar le-am cumpărat pentru statut. Avem la dispoziţie atâtea ingrediente de fiţe şi parafiţe, dar noi tot parizer şi sarmale îngurgităm. În timp ce există tehnologii ultramoderne, noi tot reinventăm roata zilnic. Şi toate astea constituie o analiză eufemistică a societăţii româneşti contemporane, pentru că lucrurile stau mult mai rău.

Studiu de caz: Modernizarea reţelei de electricitate în sectorul 5. E iarnă, au venit în sfârşit nămeţii (dar nu neanunţaţi pentru că avem se pare nişte oameni care chiar cu asta se ocupă). Au venit temperaturile cu valori sub -10 grade Celsius, iar frumuşeii de la Enel s-au gândit că ar fi mişto dacă ar începe un mic proiect de modernizare. Evident că asta înseamnă întreruperea curentului electric şi implicit a celorlalte servicii care depind de el. Adică fără căldură (dă-o dreacu', că facem focul ca mamaie), fără apă caldă (pe sistemul "pute? dă-i cu şprei"), fără internet şi alte gadgeturi (păi ce? alţii cum se descurcă şi fără lumină!? şi nu tre' să fie toţi antelectuali să citească; în plus, sexul e mai anteresant la lumina lumânării, iar dacă ne-om pricopsi şi cu câte un plod, să ne trăiască! doar aşa am ajuns la 7 miliarde pe glob, nu?). Că oricum nu furnizează tensiunea nominală pentru care sunt proiectate toate aparatele, asta e o altă poveste, dar se poate verifica măsurând tensiunea din prize (valoarea ar trebui să se afle între 220-240V şi în general nu se depăşeşte 180V). Să mai zic că dacă ţi se strică vreun aparat din cauza fluctuaţiilor de tensiune, îţi plăteşte exact pula reparaţiile (eu mi-am rezolvat lejer: 2 surse de calculator, feon, maşină de făcut îngheţată and counting).

Studiu de caz: Sistemul de sănătate. Cică aş fi oarecum obligată de nu ştiu ce lege visată de cine ştie gras libidinos să plătesc lunar 5% din salariu pentru sănătate. Pentru sănătatea cui? Că pentru a mea în nici un caz. Aceştia sunt oricum bani pe care eu nu îi voi mai vedea în veacul vecilor vecilor şi care oricum nu îmi asigură tot ce ar trebui să aibă legătură cu sistemul sanitar. Adică, dacă îţi curge nasul, poţi veni la doctor (dar cu plată) şi să îţi dea medicamente (dar tot cu plată) şi cam atât. Dacă ai ceva mai serios, păi atunci trebuie să bagi şi mai serios mâna în buzunar. Dacă ai vreo boală gen cancer sau ceva de o categorie mai grea, ar cam trebui să te lingi pe bot de orice speranţă de viaţă pentru că aştia te omoară şi în timpul unor proceduri simple, cum ar fi operaţia de apendicită sau avortul. Dar tu stai liniştit, cotizează în conturile statului, stai la cozi şi stăpâneşte-ţi nervii când toţi se cacă în capul tău de la amărâtul de funcţionar public, care clefăie ciungă în faţa ta, până la politicienii suferinzi de obezitate morbidă şi care îşi acoperă mirosul de hoit cu parfumuri fine Stai liniştit în banca ta de cotizant umil şi închină-te şi la zeităţile de medici care nu pot să facă diferenţa între hipermetropie şi miopie (da, da, eu sunt diagnosticată cu amândouă, dar nici unul din magnificii la care am fost nu a fost în stare să îmi facă o reţetă pentru ochelari; iar un al treilea mi-a zis că mi se pare că nu văd bine). Şi mai aştept-o p-aia cu femeile-maşini-de-făcut-copii că mă grăbesc să făt în spitalele astea odioase cu alte zeci de gestante urlătoare pentru ca mai apoi să mi se ia şi copilul de lângă mine. Imediat. Vedeţi să nu mă grăbesc să stau la cozi să îmi plătesc cotizaţia!

Studiu de caz: Orice serviciu ai avea nevoie în orice domeniu pentru orice sumă. Şi aici ar trebui să bag un roman în trei volume. Dar mă limitez la faza cu Altexul. Evident ca orice pasionat de gătit am nevoie de tot felul de aparate şi apărătuţe ca să îmi uşureze munca, dar ca să nu pierd jumătatea din zi făcând chestii rudimentare. Or fi bune reţetele de la bunica, dar nu înseamnă că trebuie să îi preiau şi tehnica de lucru. Aşa că mi-am întocmit lista de dorinţe electronice şi electrocasnice, am dat cu cardul magic şi mi-am ticsit sufrageria de cutii şi cutiuţe plinede jucării. Printre minunăţiile cumpărate, am îndrăznit să comit blasfemia de a-mi oferi şi un cuptor cu microunde. De firmă, de fiţe, cu toate băşinile incluse. Vin leşinată de la birou, bag troaca la încălzit, apăs butonelu', face ding! şi troaca bocnă. Întoarce-l pe toate părţile, freacă-l, cauta-i chestii de siguranţă, nimic! Troaca bocnă şi după 5-10-15 minute de consum de 750W! Bă, dă-o-n mă-sa de treaba, că doar nu-i fizică cuantică! Încă nu m-am ramolit în halul ăla încât să nu am habar cum funcţionează un amărât de cuptor cu microunde. Doar mi-s fată deşteaptă şi am dat de cap tilifonului dăştept fără instrucţiuni. Bun, deci e defect. Mă duc la fabulosul Altex de la Mall Vitan să vorbesc cu maimuţoii ăia zâmbăreţi să îmi schimbe aparatul. Bineînţeles că mi se refuză, că nu e vina lor, că nu sunt ei răspuzători pentru produsele lor pentru că nu ei sunt producătorii. Să muriţi voi în chinuri că nu sunteţi răspunzători! Da' cine e? Mama!? Că să mi-l trimită la service dacă e defect. Da, sigur că vreau să îmi luaţi banii pe un produs nou, iar eu să primesc un rebut care a trecut dracu' ştie pe la câţi alţi clienţi şi care o să fie reparat cu scuipici sau cu 1cm de scotch.
Am anunţat opc-ul. Mâine mă duc să fac panaramă şi la service pentru că nu am de gând să fac parte din grupul ăla de babuini care STAU la propriu la Universitate şi aşteaptă ca nişte dive să pice din senin "world peace" (poate world piss). Nu, nene, eu vreau măcel, crimă şi pedeapsă. Pentru că nu mi se pare normal să plătesc pentru ceva, orice ar fi, şi să nu primesc acel ceva. Am muncit pentru banii ăia, nu m-am futut pentru ei (şi chiar dacă făceam asta, erau tot ai mei şi tot eu sunt singura care trebuie să decidă modul în care vor fi cheltuiţi). Dacă aveam chef să îi arunc la WC, făceam asta, era decizia mea şi atât. Dar, să îmi vină mie un maimuţoi pensat să îmi spună mie că nu e el responsabil pentru produsele din magazin, nu accept.

Să moară mă-ta sub maşinile de deszăpezit că nu eşti responsabil! Ne mai auzim noi!

O să fie distractiv.

Clipe

2012-02-02T09:48:00.002+02:00

Zile ca cele din săptămânile care tocmai au trecut şi cea care încă se desfăşoară mă fac să îmi iau lumea în cap. Ajung să nu mai îmi pese de nimic şi să îmi doresc să nu mai exist.
Să nu mai aud vocile din jurul meu, să stau într-o linişte profundă, întinsă pe spate, să văd doar alb şi să ştiu că s-a terminat pentru mine.

Şi bineînţeles iar mi se inundă creierul de amintiri neplăcute, evenimente traumatizante, oameni pe care îmi doresc să nu îi fi întâlnit vreodată şi resimt durerea profundă a regretelor. Desigur, aceasta e şi mai accentuată de sentimentul inutilităţii pentru că e clar că nu pot face nimic. Trecutul e trecut şi aia e. Să zicem că sunt optimistă şi cred că la un momentat (în puţinele mele clipe zen) aş ajunge să mă împac cu ideea.

Ce mă demoralizează cel mai mult e prezentul. Neputinţa pe care o simt. Parcă mă uit la mine ca la un film cu proşti şi nu îmi vine să cred că toate căcaturile posibile mi se întâmplă tocmai mie.

M-a pufnit râsul când unul dintre colegii mei spunea că el candidează pentru locul de cel mai ghinionist om din birou (cel puţin). În sinea mea, gândeam "stai să mă vezi pe mine ce ghinioane sunt în stare să adun". E drept că parcă cele de proporţii s-au mai rărit, dar astea mici şi zilnice sunt cele care mă epuizează şi îmi mănâncă din ficaţi.

Şi partea cea mai mişto e că mi se întâmplă lucruri atât de absurde încât am impresia că sunt ireale. Să ridice mâna ăla de capul căruia s-a lovit o vrabie recent! Sau ăla căruia i s-a furat o oală cu ciorbă. Sau ăla care îşi cumpără doar electronice noi gata stricate. Sau ăla care dintr-un singur ghinion aparent neseminficativ declanşază o reacţie în lanţ de afectează alte încă 10 persoane. Sau ăla care suferă de insomnii de la 12 ani (cred că nici un tranchilizant pentru cai nu m-ar putea face să adorm).

Azi de dimineaţă, în timp ce realizam că în casa în care locuiesc erau sub 10 grade Celsius (că, nu-i aşa, cine e mai ghinionist decât ghinionistul căruia i se strică instalaţia de încălzire în cea mai friguroasă zi anunţată?), am încercat să fac un exerciţiu de optimism.

"Păi, normal că mi se pare că am parte numai de rahaturi, dacă în momentul de faţă sunt plină de nervi şi numai la asta mă gândesc". Mi s-a înceţoşat mintea pentru că nu îmi aduceam aminte niciun eveniment fericit din viaţa mea.

M-am recules şi am numărat fracţiunile de secundă de fericire culese în 24 de ani. Iată-le:

la aniversarea de 16 ani când eram atât de fericită încât nu am mai conştientizat numărul paharelor de vodcă bătute (evident, că mi s-a făcut rău, dar e singura aniversare pe care mi-o amintesc)
când am aflat nota de la BAC (am ţopăit de fericire - ceea ce e o acţiune foarte contrastantă cu toată fiinţa mea)
când mi s-a confirmat că tipul după care salivasem 6 luni de zile e interesat de mine (eram şi eu un plod superficial de 18 ani)
când mi-am luat diploma de bucătar (pentru că "în sfârşit, ceva la care sunt şi eu bună!")
când am primit vestea că urmează să încep internship-ul (cu toate că părea la fel de ireală ca ziua odioasă pe care o avusesem - am citit mailul la ora 22)

Ei bine.. astea sunt. 5 clipe mari şi late în care pot să jur că nu am simţit altceva decât fericire.

Evident că mi-ar fi mult mai uşor să alcătuiesc o listă cu momentele aflate la polul opus pentru că au fost mai numeroase dăţile când mi-am spus "gata, eu nu mă mai joc, mi-a fost suficient". Dar pentru asta nu există suficient spaţiu virtual şi nici timp ca să îmi permită să le înşir.

Aş spune că mi-aş mai dori măcar un punct în plus pe lista de mai sus, dar habar nu am în ce direcţie să o apuc. Ce ar putea să fie atât de grozav încât să eclipseze cotidianul căcăcios?

Deci, da, am încă o zi de căcuţă.

Daţi-mi viaţa-napoi!

2012-01-17T21:07:00.001+02:00

Din când în când mă mai apucă nostalgia şi mă gândesc la cea care eram cândva demult. S-a întâmplat chiar recent să port o conversaţie care m-a dus la concluzia că, dacă aş putea să mă întorc în timp, mi-aş da nişte palme sănătoase care să-mi smulgă eventual şi câţiva dinţi. Asta da trezire la realitate!

Aveam 14 ani şi visam cai verzi pe pereţi. Cu ochii ţintuiţi de carţile de istorie şi diplomaţie, puneam lumea la cale, mă vedeam în rolul de salvator al poporului, aveam idealuri politice mai ceva ca paşoptiştii şi ţineam nişte discursuri despre democraţie de stătea mâţa-n coadă. Desigur, toţi din jurul meu se uitau la mine de parcă tocmai scăpasem de la 9, dar eu îmi vedeam de planurile mele naive.

Îmi doream să îmi sacrific tinereţe şi tot ce aveam să am pentru o idee, pentru o altfel de Românie, pentru viitorul glorios care urma să înceapă (nu-i aşa?) cu ultima generaţie de sacrificiu. Eram mândră de tata că s-a dus şi el să facă măcar figuraţie la renumita revoluţie, asta fără să îmi dau seama ca aş fi putut foarte bine să fi rămas orfană degeaba. (Câtă ocară şi-a luat mama de la mine pentru că încerca să-mi aducă vârful piciorelor pe pământ!)

Îmi doream revoluţii, războaie şi multă vărsare de sânge ca un confort pentru răul care a fost făcut de comunism şi regimul care i-a urmat. Oh, doamne, şi câtă ură aveam pentru ruşi!

Noaptea plângeam în pernă pentru viitorul care ştiam că o să mă aştepte în condiţiile în care nimic nu se schimba odată cu trecerea timpului, plângeam după morţii războaielor, după tezaur, pentru văduve şi crime comise de-a lungul timpului, pentru nedreptăţile ultimului secol. Da, eu nu plângeam după băieţi (cum probabil făceau toate prietenele mele) sau că aveam coşuri pe faţă. Eu aveam fantezii revoluţionare şi mai ales naive că există totuşi politicieni cărora să le pese şi de amărâţii ăia care trag la jug zilnic pentru ca ei să doarmă liniştiţi în palate aurite.

După ce am intrat la liceu m-am calmat uşor, uşor când am văzut cât de înguşti erau şi profesorii, şi colegii mei. Asta bineînţeles după ce suferinţa mea a fost maximă.

De atunci tot încerc să mă anesteziez prin toate mijloacele posibile. Mă uit la filme cretine, îmî bubui creierii cu heavy, mă ascund în cărţi în care descopăr lumi pe care nu am să le cunosc niciodată, visez cu ochii larg deschişi la o societate ideală în care, în clipe de maximă nebunie, trăiesc şi sunt fericită şi am tot ce nu o să am niciodată în viaţa asta.

Acolo maică mea nu e şomeră, nu există bătrâni părăsiţi pe tradă, toţi copiii au părinţi iubitori, nu se moare de cancere şi alte boli făcute tot în laborator. Acolo hoţia se pedepseşte şi există un sistem de valori morale care nu poate fi violat.

Sunt conştientă că nu fac parte din ultima generaţie de sacrificiu, asta dacă mai are vreun rost sintagma asta. Nici nu am ce să fac ca să schimb o întreagă societate. Răspunsul meu la ceea ce mi-a oferit în 24 de ani acest stat va fi un bilet "dus" spre tărâmuri nordice. Iar dacă asta va eşua, pur şi simplu, există întotdeauna refuzul de a mai crea o nouă viaţă. Se spune că sacrificiul cel mai mare pentru o femeie este să nu aibă copii. Ei bine, eu nu sunt o femeie. Eu renunţ să înrolez încă un sclav în acest sistem bolnav. Îmi iubesc prea mult sângele şi carnea ca să le multiplic şi să le las subjugate de boala care e această ţară.

Iar dacă mâine începe o nouă revoluţie, ştiu foarte bine ce o să fac. Îmi leg omul cu lanţuri şi îl bat bine dacă de asta are nevoie ca să se trezească şi el ca mine. Nu o să-l las să moară sub o ploaie de gloanţe cum au făcut-o alţi tineri plini de idealuri acum ceva ani ca să se caţere pe cadavrele lor nişte lichele.

Şi scriu cu mare bucurie aceste cuvinte pentru că aproape am crezut că am rămas fără lacrimi. Nu m-au doborât! Nu am devenit robot!

Nu încă.

Năucă

2011-11-22T19:42:00.008+02:00

Vine decembrie cu viteza luminii şi parcă nu mă mai sperie aşa ca în alţi ani. Luna bilanţurilor şi a sărbătorilor cuprind în fiecare an şi aniversarea zilei mele de naştere. Tema e clasică, durerea e veşnică, lacrimile au mai secat: sărbători = familie şi cum nu am avut aşa ceva ajung mereu să îmi răscolesc amintirile copilăriei nefericite şi pe deplin traumatizante. Deci nu e bine niciodată în luna decembrie.

Caut să mă ascund pentru a mai estompa anxietatea şi rămăşiţele de suferinţă. Şi în ciuda episoadelor care se repetă în capul meu, anul acesta (ca de fiecarea dată, bineînţeles) va fi altfel.

De fapt, tot anul a fost altfel şi întreaga mea viaţă are alt curs acum. Îmi vine să-mi trag singură câte o palmă pentru a mă trezi la realitate, dar asta nu se poate pentru că mai trează de atât nu se poate să fiu.

Desigur, am tot vorbit de dorinţele mele de a deveni bucătar şi de căutarea mea pt jobul perfect. Ce nu am spus este că l-am găsit. Nu, nu lucrez ca bucătar, deşi asta e doar o parte din multe lucruri pe care le fac. Am ajuns să lucrez la una dintre revistele mele preferate, cea mai bună din domeniul gastronomiei, GoodFood.

Ţin minte cum anul trecut pe vremea asta, o aşteptam cu drag la chioşcurile de ziare, apoi după ce o cumpăram, îmi clăteam ochii şi îmi aţâţam papilele gustative cu preparatele frumoase şi, cu siguranţă, delicioase din paginile lucioase ale preaiubitei mele GoodFood. Cred că, dacă îmi spunea cineva că o să ajung să cunosc echipa şi să lucrez cot la cot cu ei, aş fi râs în hohote în faţa unui nebun sau aş fi luat-o ca pe o bătaie de joc.

Dar destinul mi-a surâs şi am primit măcar o dată în viaţa asta mult mai mult decât am îndrăznit să cer.

Aşa că anul acesta voi ţine gândurile negre deoparte, lamentările la o distanţă semnificativă.

Mai vreau doar să ningă.

Înnebunită după pizza

2011-10-28T08:20:00.000+03:00

Pizza mi se pare cel mai uşor de făcut fel de mâncare. Am început să fac pizza cu mult timp înaitnea majoratului şi nici până acum nu mi-am ieşit din mână. Poate şi pentru că exersez destul de des, mai ales când nu am timp să gătesc sau când mă apucă lenea.

Nu o consider junk food pentru că e făcută în casă şi ştiu sigur ce am pus în ea.

Aluatul conţine făină (de două feluri), apă, zahăr, sare, drojdie, ierburi aromate, ulei de măsline (uu fac de fiecare dată la fel, iar cantităţile şi ingredientele pot diferi). Alteori pun miere în loc de zahăr şi lapte în loc de apă.

Ca toppinguri, am început să folosesc foarte des mai multe legume, mai ales ardei. Preferatele mele rămân: ciupercile, măslinele, caşcavalul sau alte brânzeturi (mozzarella, parmezan, brânză cu mucegai albastru sau alb), porumb, anşoa, chorizo, ouă (crude sau fierte), ierburi aromate, ulei de măsline şi absolut obligatoriu roşii sau sos de roşii (bineînţeles făcut de mine).

Nu merg toate ingredientele împreună şi de obicei sunt suficiente doar 3-4 dintre ele pentru a da gust, dar pentru a nu distruge aroma lor iniţială.

Nu folosesc niciodata ketchup. Mi se pare un sacrilegiu mai ales după ce aleg cele mai bune ingrediente.

Deci unde este junk-ul? O pizza mică făcută cum trebuie poate acoperi toate categoriile nutriţionale şi este ideală pentru o masă completă şi săţioasă.

Pizza este tot ce ai nevoie pentru o seară petrecută cu prietenii, aşa cum va urma.

Ne pregătim de răsfăţul culinar.

Darul unei zile

2011-10-26T18:05:00.000+03:00

"Darul unei zile" este probabil cea mai uşoară şi lejeră carte pe care am citit-o în ultimul timp.
Da, din nou o carte scrisă de Gavalda. Sunt cu ochii pe ea: oare a mai apărut vreo carte de-ai ei pe piaţă pe care eu să nu o fi citit?

O căutare pe Google mă linişteşte aşa că momentan este ultima postare despre cărţile acestei autoare.

Micul roman scoate în prim plan relaţia dintre patru fraţi care aparent s-au pierdut în agitaţia cotidiană şi au uitat de ei înşişi. Cu ocazia unui eveniment social morbid (da, aţi ghicit, o nuntă), se reîntâlnesc şi pentru o zi redevin copiii de altădată.

Se redescoperă între ei, lasă în urmă problemele cotidiene şi respiră cu adevărat aerul proaspăt şi nou adus de această revelaţie. Ghiduşiile se ţin lanţ, glumele pe seama soţiei multe prea crispate a unuia dintre fraţi nu sunt nici ele de ignorat (veţi afla unde se pişă vulpile) şi, deşi finalul este abrupt, cartea este revigorantă.

La fel ca şi celelalte romane ale Annei Gavalda, "Darul unei zile" mi-a adus calm, bucurie, poftă de viaţă, dar şi un gust amar pentru că atât eu cât şi numeroase persoane din jurul meu uităm de fapt că suntem în viaţă.
Uităm să ne bucurăm, să ne jucăm, să ne spunem câte o vorbă bună şi mai ales să facem toate acestea în prezent. Păcat.

Sunt zile în care e minunat să fii în viaţă.

Dacă aş fi bogată

2011-10-25T12:44:00.000+03:00

Sunt zile în care simt o poftă necontrolată de... bani. Şi nu neapărat pentru că îmi doresc să colecţionez hârtii colorate de toate felurile cu o valoare deosebită în lumea materială.
Nu, îmi doresc tot ceea ce lipsa lor mă privează.

Când eram copile, eu şi cu prietena mea visam şi ne făceam planuri cu bani pe care nu îi aveam şi pe care mai mult ca sigur nu îi vom avea niciodată.

Acum nu mai fac aşa ceva pentru că, să fim serioşi, ăsta e masochism curat. Dar ajung să mă lovesc de dorinţe ascunse, de nevoi, de ura faţă de societatea în care trăim şi de toate privaţiunile care merg mână în mână cu lipsa lor.

Nu ştiu dacă m-ar schimba radical nişte mulţi bani picaţi din cer. Am tendinţa să spun că nu, dar impactul psihologic se pare că este destul de mare deşi nu îmi pot explica de ce. Nu cred că e cineva care poate explica asta.

Ştiu că cel mai mult vreau să pot să am acces la cultură aşa cum mi-aş dori. Adică să nu mă întristez la descoperirea unei cărţi pentru că nu mi-o pot permite. Bibliotecile sunt foarte sărăcăcioase şi nici pe departe nu au toate tilurile care mă interesează (care oricum sunt în număr foarte mare).

Cu siguranţă, dacă bugetul mi-ar permite, aş învăţa să cânt la pian. Este de departe instrumentul meu preferat şi cred că la sfârşitul unei zile nu aş mai avea nevoie de nimic altceva decât să îmi plimb degetele pe claviatura pianinei mele bătrâne (pentru care, da, am nevoie de bani să o recondiţionez).

Aş avea bucătăria mult visată, spaţioasă, complet utilată, în care aş găti orice îmi pofteşte pipoţica. Mâncarea nu este doar mâncare, ci este hrană pentru corp şi suflet. Orice pasionat de gătit ştie asta.

Mi-aş plăti meditaţii cu cei mai buni profesori să învăţ despre... orice. De asemenea, nu ar strica să ştiu câteva limbi străine în plus (cât de bestial ar fi să pot să îl citesc pe Dovstoievski în rusă?).
Şi nu în ultimul rând, aş călători pe toate meridianele să văd ce mai are de oferit lumea asta.

Îmi vin în minte o grămadă de alte extravaganţe, dar, la fel ca mâncarea din abundenţă din majoritatea restaurantelor aruncată cu sacii în tomberoane pentru asigurarea traiului şobolanilor, acestea îmi provoacă silă, tristeţe, înfrânare a dorinţelor.

Există prea multă tristeţe sădită bine în prea mulţi oameni. De ce aş vrea să mă înţolesc ca fufele de Dorobanţi, când aş putea să folosesc banii pentru a ajunge acolo unde cineva are nevoie cu disperare de o îmbrăţişare, de o porţie de mâncare caldă, de o vorbă dulce?

Şi da, aş face-o din egoism, pentru că oferind altora ceea ce eu nu am primit, e ca şi cum mi-aş oferi tot mie.

Totuşi, există foarte multe lucruri care nu pot fi cumpărate de absolut nici o sumă. Un zâmbet, sinceritatea vorbelor, prietenie, iubire, a te simţi în viaţă, prea multe lucruri care merită mai mult trăite decât menţionate.

Iar ceea ce îmi doresc eu cel mai şi cel mai mult, nu poate fi deloc cumpărat cu bani. Am zis de atâtea ori că aş renunţa oricând la tinereţe în favoarea înţelepciunii. O profesoară a râs şi mi-a zis să mă bucur de tinereţe că înţelepciunea vine singură.

Contrazic, ca de obicei. Tinereţea nu mi-a adus nici un beneficiu, pe când înţelepciunea spre care îmi doresc să mă îndrept îmi va aduce tot ce aş avea nevoie vreodată. Şi nu cred că va veni singură.

Oricând sunt deschisă către acest schimb.

Fără regrete.

O iubeam

2011-10-23T12:43:00.000+03:00

Parcă au trecut secole de când am mai scris despre vreo carte. Adevărul e că iureşul ultimelor luni nu mi-a mai îngăduit să citesc prea mult. Noroc cu drumurile lungi cu metroul!
Cred că am menţionat de zeci de ori că sunt fan al lucrărilor scrise de Anna Gavalda, mai ales a viziunii ei asupra vieţii. Cred că de-a lungul timpului a tratat toate problemele în cel mai simplu mod posibil. Atenţie, simplu, nu simplist. Textele ei m-au făcut să rezonez profund şi uneori chiar să îmi schimb modul de a privi anumite situaţii.
Romanul "O iubeam" a fost inspirat din fapte reale, mai exact din divorţul scriitoarei. Povestea are doar două personaje principale, naratoarea, Chloe, şi socrul acesteia, Pierre.
Pierre îi caută un refugiu lui Chloe pentru a-şi reveni după despărţirea de soţul ei, iar practic toată acţiunea romanului se plasează într-o povestire în ramă a vieţii lui Pierre. Se ating puncte dureroase pentru ambele personaje, dar, zic eu, şi pentru cititor.
Aflăm că şi Pierre şi-a înşelat soţia cu cea care avea să devină iubirea vieţii lui, dar a ales să rămână în nefericirea cuibului conjugal plin de regrete.
Desigur, apare disputa între Chloe şi Pierre pentru că şi soţul ei a înşelat-o, dar măcar a avut curajul să nu rămână angajat în aceeşi căsnicie rutinieră.

Ce avem de învăţat de aici? Nu există personaje negative. Până la urmă ce poţi face dacă cel de lângă tine şi-a găsit o altă iubire, o posibilă iubire a vieţii? Desigur, nici un divorţ, nici o despărţire nu este fericită şi nu aduce bucurii. Nu îi cred deloc pe cei care afirmă aşa ceva. Vor doar să braveze, dar în sinea lor poartă tristeţe şi probabil furie.

Trebuie să ne concentrăm pe ideea de a fi fericiţi şi de a-i lăsa pe alţii să fie fericiţi. Pierre încearcă să îi explice asta lui Chloe, să îi demonstreze într-un fel că dacă el ar fi fost fericit, ar fi fost un tată mai bun pentru fiul său, iar acesta poate ar fi fost un soţ mai potrivit pentru ea. Iar ea, cu siguranţă, avea dreptul la o căsnicie fericită.

Dacă alegi să citeşti romanul, vei trece printr-o grămadă de emoţii, cele mai puternice fiind tristeţea şi revolta născătoare de furie. Dar finalul calmează spiritele pentru că, cel puţin mie, mi-a adus revelaţia dreptului la fericire (dacă nu mă înşel, este unul dintre drepturile omului). E trist totuşi că un roman a adus această revelaţie şi că nu era deja indusă de societate.

Revolta se va împrăştia mai ales din partea celor care au fost înşelaţi, aruncătorii de pietre care se consideră imaculaţi. Dar eu cred că, suntem mult mai mult de atât, noi oamenii. Şi că putem depăşi situaţii mult mai cumplite. Anna Gavalda a reuşit chiar să scrie despre un moment dureros din viaţa ei. Nu cred că e deloc uşor să îţi deschizi sufletul şi să împarţi durerea cu mii de oameni.

E la îndemână să arăţi cu degetul pe cel care greşeşte, dar nu vom şti niciodată cât de mare este culpabilizarea lui interioară.Cel puţin până când nu vom fi noi în cealaltă tabară.

Şi asta se poate schimba într-o clipă.

Filozofie de viaţă

2011-10-21T22:19:00.002+03:00

Trăind toată viaţă sub asuprirea părintească, mai precis maternă, a unei fanatice, am ajuns să cred că, dacă respecţi un soi de reguli nescrise, vei ajunge un "om cumsecade". Nici până în ziua de azi nu am ajuns un om cumsecade, nu am cine ştie ce reuşite, nu am prieteni (prea mulţi), nu am şcoală, nu am bifat multe din cerinţele vieţii "în rândul lumii".

Încercând să mulţumesc întotdeauna pe toată lumea, lăsându-mă pe mine mereu pe locul 1001 şi ascultând mereu mii de reproşuri am căpătat foarte puţin. Foarte puţin bun, căci de rău nu am dus lipsă niciodată. Ba din contră. Am colecţionat nevroze, depresii, lacrimi, ulcere, dureri de cap, kilograme, riduri, cearcăne.

Aşa că am ajuns eu la concluzia că poate am abordat greşit viaţa. Dând cu piciorul unui mediu execrabil prin 2009 am reuşit să îmi dau seama că nu e deloc necesar să te complaci în situaţii cu care nu eşti în concordanţă, să stai alături de oameni care te fac să te simţi ca un rahat în ploaie şi că mereu, dar absolut mereu, poţi face ceva ca să scapi.

Genial a fost Churchill când a zis "Dacă treci prin Iad, mergi înainte". Chiar aşa. De ce ai sta în Iad? Ai ajuns, ai văzut că e naşpa, pleacă de acolo!

Am zero toleranţă pentru oamenii care mă atacă sau care vor să mă domine, pentru cei care mă subapreciază şi vor să profite de mine, pentru orice situaţie în care nu mă simt în largul meu. Nu pot să fiu eu însămi? Atunci plec.

Nu zice nimeni că e uşor să adopţi o asemenea atitudine. Există mulţi frustraţi pe lumea asta, mulţi invidioşi laşi care acuză şi arată cu degetul doar pentru că nu au şi ei sânge-n coaie să ţină frâiele propriei vieţi. Am fost numită în toate felurile de la "copil răsfăţat" la "snoabă" sau "ploşniţă". Secretul este că nu m-a afectat pentru că eu în sinea mea nu cred aşa ceva despre mine. Doar eu ştiu cât muncesc zilnic (şi am muncit de când ma ştiu, fără totuşi să primesc vreun fluturaş de salariu), doar eu ştiu cât de ne-răsfăţată sunt şi doar cei care consultă dex-ul ştiu ce înseamnă snob.

Am devenit optimistă pentru că ţinând ştacheta sus am reuşit să adun în preajma mea oameni de calitate, pentru că toată aşteptarea a dat roade, pentru că mai există speranţă de viaţă şi pentru specii ca mine.

Îmi aduc aminte de perioada când eram în căutări de joburi la interviurile la care am fost, majoritatea erau horror, iar cele "bune" erau horror la a doua vedere. Nu rezistam mai mult de două zile nicăieri. Povestind despre experienţele mele neplăcute, cineva m-a întrebat "Dar de ce nu stai şi tu acolo câteva luni să vezi dacă îţi place sau nu? Cum să îţi dai seama dupa doar două zile?".
Nu am mai plecat urechea la astfel de vorbe. Păi cum să rămân într-un loc în care mi-e silă să mai vin a doua oară? Parcă scârba pentru serviciu ar trebui să apară după ani buni de muncă. Dacă vine din prima zi, pentru mine e clar că nu am ce căuta acolo.

Împingându-mă la limitele limitelor, am ales chiar să nu fac nimic din ce nu am chef, dar absolut nimic. Nu îmi plac conversaţiile de complezenţă, scuzele seci, râsul aiurea în tramvai, oamenii care îmi forţează mâna, ipocrizia.

Când zâmbesc, o fac sincer pentru că vreau să zâmbesc celui care se află în faţa mea. Când mi se cere părerea, spun exact ceea ce cred (de ce aş zice altceva decât cred?). Când ajut, o fac cu toată inima.
Deci, da, fac doar ce vreau. Şi ştiu că sunt puţine momentele în care mă simt generoasă, dar există şi sunt cât de reale se poate.

În liceu religia mea era Metallica. Respiram, trăiam, visam toate cântecele şi credeam că ele reprezintă adevărul absolut.

Dar pe parcurs ceva s-a schimbat, din fericire, şi am decis că nu am de gând să mor plină de regrete. Mâine primul pas pe care îl fac pe poartă îmi poate aduce moartea.

Viaţa e prea scurtă.

De ce nu-mi plac femeile

2011-10-14T21:57:00.000+03:00

Mă confrunt cu oroarea de a fi femeie în fiecare zi, fără excepţie. Normal asta pentru că încă nu m-am trezit din coşmar brusc la realitate să aflu că, de fapt, sunt bărbat.

Bineînţeles că e toamnă. Şi bineînţeles că nu am scapat de nunţi nici anul acesta. Deci asta înseamnă toată rutina aia cretină de care se bucură masele: ţoale, pantofi, machiaj şi multe alte piţiponcereli.

De rochie am scăpat lejer. În 15 minute am găsit chiar în primul magazin în care am intrat o rochie vineţie destul de drăguţă, dar nu cine ştie ce pentru că nu îmi place să fiu ostentativă (de asta am purtat de la 12 ani până la 20 doar haine negre, nu pentru că eram satanistă, idioţilor!). Pantofii au venit oarecum la pachet pentru că am ştiut instantaneu ce se potriveşte şi am ochit repede. Succes din nou!

Când să mă declar oficial purtătoare de cromozon x, mi-am adus aminte de machiaj. Da, asta e o "artă" pe care nu am să o stăpânesc niciodată. De ce aş vrea? Orice tencuială nu face decât să îmi adauge încă vreo 10 ani la vârsta pe care o arăt. Şi aşa toata lumea crede că am 28 şi celelalte piţi de vârsta mea îmi vorbesc cu "saru'mâna". Mersi, mamă, că nu m-ai făcut piţipoancă.

Îmi aduc aminte de excursia de presă în care am fost recent. Au stat unele şi au vorbit vreo jumătate de oră de diferenţele de periuţe de rimeluri. Cum eram oarecum obligată să rămân acolo întrucât conversaţia se desfăşura la masă, nu am făcut decât să îmi poluez creierul, care puteam să jur că încerca să se sinucidă, neuron cu neuron.

În altă ordine de idei, aş băga mâna în foc că o femeie a inventat nunţile şi tot valul de porcării care le urmează. Şi asta probabil pentru că avea boală pe alte femei, iar ritualurile astea le-au făcut viaţa mai neagră.

În ce mă priveşte pot spune cu mâna pe inimă că la următoare nuntă la care voi merge (vă rog mult, poate mă scutiţi) voi purta costum bărbătesc şi voi urma exemplul prietenului meu. Adică voi purta mereu acelaşi costum. El a fost într-adevăr inteligent când a achiziţionat un costum pentru absolvirea liceului şi de atunci tot pe acela îl paradează. Cred şi eu că e uşor să fii bărbat.

De fiecare dată, când ajung să îmi pierd ore întregi cu machiatul, coafatul, vopsitul, umblatul prin magazine pline de hoarde de panarame, nu fac decât să mă deprim pentru că aş prefera de 1000 de ori să zac în pat cu o carte bună, să ascult Metallica şi să beau un ceai fierbinte (sau în cel mai rău caz, un pahar de vin).

Detest femeile pentru că multe au un mare creier în minus, sunt superficiale, nu pot să facă diferenţa între ce e important şi ce nu şi că de multe ori faţada pe care o afişează este tot ce au de oferit. Ceea ce e trist.

Tocmai de aia nu putem evolua ca specie. De aia încă suntem ştampilate ca nişte vaci cu numele "alesului", de aia copiii noştri poartă numele purtătorului de penis care practic nu are nici o contribuţie la crearea noilor vieţi, pe care tot noi, femeile, le nenorocim din prima secundă condamnându-le la trai în lumea asta cretină pe care tot noi am creat-o.

Aşa că dacă mă veţi vedea vreodată în rochie, mă veţi recunoaşte. Pe faţa mea se va citi dezgust, atitudinea mea va exprima inadecvare şi, mai ales, stângăcie, iar cu totul voi arata ca un travestit.

Dar există şi femei pe care le iubesc. Au latura masculină foarte dezvoltată şi mă fascinează la fiecare întâlnire a noastră.

Până la urmă schimbarea aia de sex nu sună aşa de rău.

Ploaia

2011-10-13T15:47:00.002+03:00

Binecuvântată e ploaia pentru sufletul meu!

Sunt sigură că dacă m-aş muta într-o ţară secetoasă aş fi la fel de stearpă ca solul pe care aş călca.

Ştiu că majoritatea oamenilor o detestă, dar eu de ce aş fi ca ei? Mie ploaia îmi aduce linişte, inspiraţie, uşurare şi îmi încarcă bateriile ca nimic orice altceva pe lumea asta.

Aşa că azi în loc să mai iau tramvaiul ticsit de oameni spre casă, am ales să merg în pas de promenadă alături de cel mai bun prieten al meu: drumul.
Cu fiecare pas făcut, zbuciumul interior se evapora şi calmul mă umplea de căldură. În sfârşit. O simt.

Tristeţea mea vine din siguranţa că nu va fi o stare permanentă şi că mâine soarele va răsări. Probabil că m-am născut într-o zi ploioasă pentru că greu e dezvăţul de lucrurile familiare.

De aia se spune că "ţi s-a urât cu binele". Poate că şi mie mi s-a urât cu soarele şi în sfârşit primesc ceea ce aşteptam.

Probabil că urmează să mai stric ceva în viaţa mea, că parcă nici cu binele nu m-am obişnuit.

Dar astea sunt probleme pentru zilele însorite multe prea detestate. Azi mă bucur de ploaie şi de frigul care îmi aduce căldură sufletească. Şi dacă toate astea ar alcătui un playlist, aşa ar suna:

... and I try not to think about the love I live without

"Dacă treci prin Iad, mergi înainte." - Winston Churchill

2011-10-08T16:43:00.001+03:00

Când eram copil credeam că e suficient să îţi faci o strategie apoi să îţi trăieşti viaţa conform planului. Nimeni nu mi-a spus că nu e chiar aşa de simplu şi că pe drum voi întâlni numeroase greutăţi şi oameni nu prea binevoitori.

Deci se înţelege dacă dezamagirile mele au fost mari, hiperbolizate, dublate de credinţele mele preconcepute şi inocente.

Deşi am o vârstă la care majoritatea nu pot spune că au căpătat cine ştie ce experienţă de viaţă, am ajuns să cred că m-am călit destul. Şi totuşi, din pesimistă incurabilă (doar aparent), am devenit optimistă. Deşi nu mai cred că tot ce zboară se mănâncă, am demonstrat, alături de mulţi alţii, că viaţa are o o grămadă de părţi pozitive.

Până de curând aveam convingerea că nu sunt decât un gândac sub soare care nu va zbura niciodată. Dar mi-am ridicat povara de pe umeri şi am putut privi în jurul meu ca să observ că eram la rândul meu deasupra multor alţi gândăcei mai mici şi înconjurată de mulţi la fel ca mine. Apoi am învăţat că pot fi mai mult, că pot să fac ce îmi doresc cu adevărat, că limita e cerul... Şi mai ales că niciodată nu voi fi singură. Trebuie doar să întind mâna şi cineva sigur o va apuca.

Acum nu fac decât să văd ce are viaţa de oferit, bune şi rele concomitent, să îmi aleg drumul şi să îl schimb atunci când nu mai îmi e prieten. Nu-mi doresc decât să fie cât mai puţin anost posibil. Am convingerea că pot înfrunta orice indiferent cât de cruntă ar fi situaţia în care mă regăsesc.

Nu am frică decât de natura dezlăţuită; oamenii i-am descifrat demult şi sunt mereu previzibili, mereu aceleaşi personaje.

Sigur că am vise măreţe, toată lumea are, dar nu voi muri dacă nu le îndeplinesc pe toate. Iar când voi închide pentru ultima oară ochii, o voi face senină, fără urmă de regret, cu zâmbetul pe buze şi împăcată cu mine ca de obicei.

Totuşi până atunci mai sunt destule zile şi tot atâtea lucruri de aflat, descoperit, iubit şi înfruntat. Deci cu fruntea sus spun încă o dată: o să trec şi peste asta.

Acum trebuie să plec.

Drumul vieţii mă aşteaptă.

Cum am devenit cinică

2011-09-28T22:45:00.000+03:00

În ultimul timp m-am trezit că regret mult că nu mai sunt îndrăgostită de ceva vreme şi că parcă nu mai sunt la vârsta la care fluturaşii îşi fac de cap.

Cumva am ajuns să regret că nu mai sufăr din dragoste şi că simt nevoia asta. Ciudat, nu?

M-am călit bine pe tema asta ţinând cont că fac nişte alegeri în ceea ce priveşte partenerii de mă doare capul (la propriu).

Întotdeauna am crezut că dragostea neîmpărtaşită este cea adevărată. Pentru că îi rămâi fidel şi în cele mai întunecate momente, pentru că îţi aduci aminte de ea în timp ce le uiţi pe cele împlinite care cer automatul "next!" şi pentru că viaţa e crudă. Pentru că e romantică.

Dar sunt cât se poate de împăcată cu situaţia asta. Am sufletul senin şi ştiu că pot merge mai departe.

Savurând în metrou cartea fabuloasă "Dragostea durează 3 ani", am râs în hohote amare de multe din afirmaţiile citite. "Nu e nimic mai rău decât să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte şi în acelaşi timp este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată".

Din punctul ăsta de vedere, povestea vieţii mele e simplă: iubesc pe cine nu mă iubeşte şi mor de oftică pentru că nu pot iubi pe cine mă iubeşte. E un pasaj pus pe repeat.

Am norocul că am avut curajul să plec mereu înainte să pice cortina şi să se ceară bis. Azi parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă când mi-am dat seama că nu e chiar aşa o tragedie dacă aleg să îmi continui drumul singură.

Nu am mai rămas fără aer la gândul ăsta şi mi-am desfăcut ştreangul pentru a respira lucid pentru prima dată în... cine mai ştie câţi ani?

Eram în liceu când mi-a spus mama prima oară că eram cinică în timp ce-mi expuneam părerile despre dragoste. M-am simţit ofensată atunci.

Păcat.

Nu aveam de ce.

Cealaltă eu

2011-09-11T20:25:00.000+03:00

Nu reuşesc să îmi dau seama unde m-am blocat. E o hibă care nu mă lasă în pace. Practic sunt fericită. Sunt prea puţine lucruri pe care mi le-aş dori, dar care sunt sigură că nu ar avea nici o legătură cu îmbunătăţirea stării mele, dar nici independent nu mi-ar aduce dramul de fericire.

Cred că "tânăr şi neliniştit" e o expresie potrivită. Deşi parcă tinereţea s-a dus demult.

Mereu am fost fiară feroce şi doar în linişte mi-am lins rănile. Chiar şi acum aş prefera să mor decât să ofer satisfacţia oricui de a mă vedea plângând. Ştiu că e o mentalitate învechită care se aplică mai ales la bărbaţi, dar nu mă pot abţine.

Îmi aduc aminte ce fioroasă eram în liceu şi cum doi aşa-zişi prieteni şi-au propus să mă "domesticească". Când mi-a ajuns chestia asta la urechi am turbat. Culmea e că ulterior am ajuns supusă, încătuşată şi îndrăgostită de amândoi (consecutiv). La fel de nefericită mai târziu. Culmea culmilor e că iubesc ironia vieţii.

Cea de nestăvilit acum ceva timp, a ajuns imaginea şoţiei domesticite, a animalului loial de lângă casă. Ceva a decurs greşit undeva pe drum. Când m-am refăcut după ultima dezintegrare, piesele s-au îmbinat greşit şi produsul finit e, de fapt, un rebut.

Aşa că aş vrea să devin iarăşi doar ţăndări ca apoi să apară "eul" adevărat. Sunt pe aproape, dar am impresia că doar bâjbâi.

Mi-am regăsit ţintele în viaţă, dar lava din vene a devenit cuburi de gheaţă şi zâmbetul meu parcă e de piatră. Trăiesc o viaţă care nu e a mea, trăiesc în derivă, din inerţie.

Mă uit la mine ca într-un film străin. Imaginea din oglindă nu e prietenoasă. Am să fac oglinda ţăndări şi am să caut pe cineva să prindă cioburile. Mă întregesc eu şi singură.

Partea proastă e că au reuşit.

Şi nici o bestie nu supravieţuieşte în captivitate.

Donez pisoi

2011-09-07T13:39:00.000+03:00

Donez o pisica în vârstă de 5 săptamâni (are 500 gr şi e cât palma).
E sănătoasă, voioasă, foarte jucăuşă, mănâncă de toate şi mult.
E socializată, curată şi ştie să îşi facă nevoille la oliţă.

Se donează doritorilor. Nu o pot păstra (am deja o colecţie întreagă).

Stop

2011-09-04T21:59:00.000+03:00

A fost cel puţin un weekend stresant. Nu am reuşit să mă relaxez deloc. M-am uitat pe pereţi, la filme, la noile riduri din oglindă.
Deşi în ultima vreme am debordat de energie şi optimism, e ceva totuşi care mă ţine în loc. Ceva care nu îmi dă voie să fiu eu însămi pe deplin.
Nu are sens să mă chinui să îmi dau seama pentru că e o muncă în zadar. Informaţia va ieşi singură la suprafaţă atunci când va fi momentul potrivit să o cunosc.
Şi cumva am ajuns să îmi pun o întrebare care mi-a fost pusă de curând de cineva apropiat. "Cine şi ce eşti tu de fapt?".
Se ştie de secole că aceasta e cea mai grea întrebare pe care şi-o poate pune vreun om. Şi iată că un mic vierme sub soare ajunge să îşi pună aceeaşi întrebare. Cine sunt?
Răspunsul este simplu: habar nu am. Partea bună e că am o viaţă să descopăr.
Aflasem cândva în liceu că e suficient să ştii ce nu ştii ca să ajungi să ştii ce ştii. Sau viceversa. Foarte bine. Atunci să aplicăm aceeaşi regulă. Ştiu ce nu sunt şi cine nu sunt. Oare e adevărat?
Psihologia m-a învăţat că uneori ne înşelăm singuri, că vrem să nu fim ceva deşi suntem (asta se numeşte negare), că avem impresia şi credem că suntem cu totul diferiţi decât ceea ce e în realitate. Gimnastică mentală.
Şi în sictirul meu temporar m-a apucat să mă uit la un film lejer, drăguţ, perfect pentru anestezierea cerebrală. Din păcate, am obţinut efectul advers.
Când am văzut "Runaway Bride" prima dată am fost convinsă că şi eu voi face exact la fel indiferent de câte tentative voi avea parte. Credeam că părinţii mei m-au dat aşa de rău peste cap de nu o să-mi mai revin niciodată. Şi asta nu numai că nu o să capăt curajul să ajung la altar, dar că nici nu voi reuşi să am sau să menţin o relaţie de cuplu în echilibru.
Cum am ajuns să îmi dovedesc că sunt mult mai puternică decât amândoi, că voinţa pe care o am o folosesc pentru a construi, nu pentru a distruge, că lucrurile nu sunt predestinate şi că totul se poate schimba într-o clipă, nu ştiu. Poate că am vrut foarte mult asta..
Ce mi-a plăcut la film cel mai mult a fost mesajul subliminal: dacă ţi-ai descoperit greşeala, defectul, frica ai căpătat instantaneu şansa de a face ceva. "Trebuie să îţi aduni raţele." OK.
Iar ca să poţi să ajungi "noi", trebuie mai întâi să fii "eu". Şi asta începând cu "ce fel de ouă îţi plac?".

Ei bine, asta vreau să aflu. Cu lista în faţă încerc de toate şi bifez. Până la urmă ce e asa de rău dacă vreau să ştiu ce are viaţa de oferit şi ce parte mă atrage mai mult? Iar experienţele constituie material pentru scrieri nocturne zbuciumate.
Nu mai îmi e frică să fiu "noi", parcă nici treaba cu măritişul nu mai e un coşmar, frica s-a îndepărtat, iar latura mea negativă a căzut într-un somn profund.

Oare am ajuns o optimistă patologică? Aşa se numesc cei care văd binele şi în cele mai ascunse cotloane, în cei mai odioşi oameni?

Se pare că totul e posibil dacă tocmai eu am ajuns aşa. A venit timpul meu. Să înfloresc, să cresc, să mă dezvolt, să fiu EU. A venit timpul să nu mai fug de rău pentru că oricum mă prinde din urmă. Am să aştept binele să mă desfete. Am alungat frica.

Am spus stop.

Legalizaţi-o!

2011-09-03T23:42:00.000+03:00

E sâmbătă seara şi tot la ce pot să mă gândesc sunt târfele.
Nu am deloc o dispoziţie romantică şi se pare că toamna încă nu şi-a intrat pe deplin în drepturi.
De la o vreme am început să detest weekend-urile. Sunt plictisitoare, insipide, singuratice, enervante şi cea mai bună soluţie pentru a mă sui pe pereţi. Iar asta nu neaparat de plictiseală, ci din cauza stării de nervozitate pe care mi-o creează.
Dacă aş fi fost bărbat probabil că m-aş fi delectat cu vreun pornache sau cu o mică orgie cu amicele din categoria "rezerve". Sau poate o mică excursie pe la bordelurile capitalei. Deşi parcă şi asta e un efort prea mare. În zilele noastre găsim feţite la scara blocului sau, chiar mai aproape, printre vecinicile ale căror soţi sunt plecaţi "în delegaţie" şi pentru care oricum nişte bani în plus sunt mereu bineveniţi.
Dar înainte să mă antrenez în acest turism sexual, îmi fuge mintea către vise îndepartate. Ce-ar fi dacă ar exista şi la noi nişte bordeluri cochete, curate, cu fete frumoase şi sănătoase? Cum ar arăta un Bucureşti al cărui centru nu ar fi invadat de tot felul de farfuze disponibile la o gamă variată de preţuri? Oare un peisaj curăţat de (măcar o parte din) gunoaiele societăţii ar fi prea mult? Nu de alta, dar chiar e necesar să defileze la orice oră prin orice cotlon al unei aşa-zise capilate europene?
Disperarea pentru sex a ajuns la cote maxime într-o epocă în care oricum este mediatizat până la suprasaturaţie. Un zoo pentru aceste pantere în călduri permanent ar fi ideal. Doamne, de-ar fi legal! M-aş specializa în matronaj peste noapte. Nu am probleme legate de moralitate, doar că mi-e greu să îmi ţin mâncarea în stomac în clipa în care vad aceste fiinte, ca nu le pot spune oameni, mişunând prin faţa copiilor şi aşa tembelizaţi de societatea asta viciată.
Mi-e dor să văd oameni frumoşi. O altă idee SF pentru noi, ar fi ca "marfa" să fie mereu proaspătă, îngrijită, epilată, fără dinţi strâmbi. Imaginaţi-vă ce concurenţă ar exista!
Dar nu sunt bărbat şi asta în mare parte pentru că reuşesc să acord atenţie unor asemenea detalii nesemnificative. Pâna la urmă, ce e important e să aibă două picioare şi să mişte.

Aşa că reluăm tradiţia: cocktail + carte (+ nervi cauzaţi de handicapaţi) = sâmbătă seară.

Sex is totally overrated.

La răsărit de Eden

2011-08-28T10:06:00.000+03:00

Am citit şi eu în sfârşit romanul "La răsărit de Eden" de John Steinbeck şi, deşi m-a impresionat puternic, aş avea tendinţa să spun că mi-a schimbat modul de a privi viaţa. Dar nu s-a întamplat aşa, ci mi-a întărit şi mai mult convingerile pe care le aveam.

Câte recenzii veţi citi asupra acestei cărţi veţi găsi punctul comun "lupta ţntre bine şi rău". Părerea mea este alta, ca de obicei. Vedem această luptă prezentă peste tot pentru că ea se petrece zilnic în noi şi cred că tocmai asta a vrut şi Steinbeck să scoată în evidenţă. Mi se pare că şi finalul cărţii tocmai această idee exprimă: ce nu vrem noi să acceptăm este că răul se găseşte mereu împletit cu binele, că nu există rău sau bine pur, că o persoană nu poate fi doar bună sau rea.

Ca şi unele personaje din roman, oamenii din viaţa reală tind să se învinovăţească pentru ura pe care o simt, pentru unele fapte pe care le-au făcut deşi intenţiile au fost iniţial onorabile, pentru faptul că pur şi simplu nu sunt perfecte. Dar durerea şi mai mare vine din comparaţia extremă şi continuă "perfect ca alţii".

O altă idee care stă la baza romanului este oferită de pasajul biblic din Geneză referitor la rivalitatea frăţească dintre Cain şi Abel (nu degeaba cele două perechi de fraţi din roman au nume foarte sugestive Adam şi Charles, Aron şi Caleb - interesant este faptul că şi tatăl lui Adam se numea Cyrus; mă întreb: oare avea şi el vreun frate?). Aici iarăşi apare un mod de gândire diferit, luând în calcul şi discuţiile acaparatoare dintre Lee, Sam Hamilton şi Adam. Se dezbate faptul că nimic nu e predestinat, că avem cu toţii puterea de a alege, că răul apare doar acolo unde există multă suferinţă şi unde iubirea nu a fost primită. Aici cuvântul din ebraică "timshel" capătă o importanţă majoră. În Biblie Dumnezeu îi spune lui Cain "tu poţi stăpâni păcatul" făcând evidentă posibilitatea de a alege. Aceasta este foarte importantă pentru că ajută la completarea unui puzzle din care imaginea finală trebuie să ne comunice că avem cel mai preţios dar, liberul-arbitru. Nu suntem programaţi să fim răi sau buni, totul ţinând de alegerile pe care le facem, nu trebuie să presupunem că fie facem totul bine, fie facem totul rău. Întotdeauna avem şansa de a fi altfel, de a face lucrurile diferit ca până acum.

Un alt punct de vedere cu care am rezonat este cel exprimat de Lee, vocea înţeleaptă a romanului, într-o concluzie spre sfârşitul cărţii: toate lucrurile tind să se echilibreze. Adam ajunge unul dintre cei mai cinstiţi oameni, dar a trăit toată viaţa din banii moşteniţi de la tatăl său, care îi dobândise în mod ilicit. Caleb reuşeşte să producă o sumă destul de mare cu ajutorul speculei pe timp de razboi cu scopul de a-i restitui tatălui său după paguba produsă de o afacere proastă, dar acesta îi refuză şi nimeni nu se mai bucură de ei. Aron este iubit de toată lumea, fiind asemănat de multe ori cu un înger, şi îşi proiectează viaţa în nişte tipare greu de îndeplinit. Când află că lumea nu este atât de pură pe cât o dorea şi că mama lui nu este moartă, ci matroana celui mai rău famat bordel din oraş, practic se sinucide înrolându-se pe front înainte de a împlini 18 ani. Adam îşi pierde fiul preferat oferindu-i în final iertarea lui Caleb şi, odată cu aceasta, şansa la o nouă viaţă. Kate, mama gemenilor Aron şi Caleb, alege să îi lase moştenire toată averea strânsă din prostituţie fratelui ''bun'', motivul declanşator fiind asemănarea fizică izbitoare dintre ea şi fiul ei.

Deci până la urmă lucrurile sunt prea simple ca să fie categorisite în alb şi negru. Există milioane de nuanţe de gri între ele.

Mi-a plăcut romanul pentru că, exact cum spuneam şi la început, mi-a întărit multe dintre convingerile mele despre viaţă. Fără excepţie mereu avem posibilitatea de a lua alte decizii. E adevărat că nu ne putem schimba trecutul şi că acesta este (sau nu neapărat) povara pe care trebuie să o purtăm, dar viitorul se construieşte cu prima secundă.

În loc de încheiere am să las vocile înţelepte ale lui Lee şi Sam Hamilton în două dintre fragmentele mele preferate din carte.

"Cred că asta este povestea cea mai cunoscută din lume, pentru că este povestea fiecăruia. Cred că este povestea-simbol a sufletului omenesc. Acum formulez ce vreau să zic, aşa că nu vă repeziţi la mine, dacă nu întelegeţi imediat. Cea mai mare teroare pe care o poate simţi un copil este să nu fie iubit şi iadul de care se teme este să nu fie respins. Cred că fiecare om din lume a simţit mai mult sau mai puţin ce înseamnă să fii respins. Iar odată cu respingerea vine şi furia, iar furia atrage după sine o faptă rea, răzbunarea pentru respingere, iar fapta rea aduce păcatul - aceasta este istoria omenirii. Cred că, dacă ar fi exclusă posibilitatea de a fi respins, omul n-ar mai fi ceea ce este. Poate că ar exista mai puţini oameni nebuni. Sunt convins în sinea mea că n-ar mai exista atâtea închisori. Aici este totul - startul, începutul. Unui copil i se refuză dragostea după care tănjeşte şi atunci bate pisica şi îşi ascunde această tainică vină; un altul fură crezând că banii îl vor face să fie iubit, iar un al treilea cucereşte lumea. Aşa e mereu: păcat, răzbunare şi apoi un păcat şi mai mare. Omul este singurul animal care are sentimentul vinovăţiei. Iarăcum, atenţie! Aşadar, eu cred că această poveste veche şi îngrozitoare este importantă, pentru că este o hartă a sufletului, acest suflet ascuns, respins şi vinovat." Lee

"Când un om ajunge în clipa morţii, indiferent de talentele, influenţa şi geniul lui, dacă moare fără să fie iubit,
viaţa trebuie să i se pară un eşec, iar moartea o oroare rece. Sunt de părere că dacă tu sau eu am avea de ales între două căi de gândire sau de acţiune, ar trebui să ne gândim la moarte şi să încercăm să trăim în aşa fel
încât moartea noastră să nu facă plăcere lumii." Sam Hamilton

Lectură plăcută!

Politehnica reloaded

2011-08-23T18:06:00.001+03:00

Avand revelatia anului ca poate mi-ar surade si mie totusi sa merg la o facultate care sa imi placa (daca exista asa ceva in Romania) am inceput sa fac excursii zilnice la preascumpa si mult preaiubita Politehnica pentru a-mi recupera diploma de Bacalaureat.
Usor de zis, greu de obtinut. Pe langa faptul ca pentru a capata ceva ce iti apartine de drept trebuie sa faci tot felul de tumbe si giumbuslucuri, sa pierzi zile intregi, sa obtii stampile de la toate departamentele posibile si imposibile, inevitabil ajungi sa fii tratat ca un gunoi. De ce? Nu exista nici o explicatie in afara de faptul ca asa au ei chef.
E o placere oricum sa parcurgi kilometri intregi, mai ales prin soare la 34 de grade, de la metrou pana in interiorul campusului care oricum nu e mic. Apoi sa explorezi catacombele comuniste care sunt un mister si pentru un student care a frecventat timp de 3 ani aceasta groapa de gunoi, unde orice urma de decenta ajunge aici ca sa moara, ca sa ti se inmaneze o hartiuta, apoi alta hartiuta, apoi alta hartiuta pana la Sfantul Graal: Diploma de Bacalaureat (si/sau cea de licenta - in functie de caz).
In afara de faptul ca e o tampenie crasa sa te duci sa strangi stampile pentru a-ti demonstra singur "nevinovatia" (pentu ca ei nu dispun de nici o evidenta a "rau platnicilor" cu toate ca traim in era computerelor), mai trebuie sa le demonstrezi cumva si ca esti demn de atentia semizeitatilor ce sunt acesti amarati functionari mancatori de spaga (inca mai asteptati de la mine ca o sa primiti cu siguranta si complimente).
Procedura o stim cu totii: mereu iti lipseste vreun act pentru ca oricum nu ti s-a spus de la inceput ca iti trebuia, inca o copie, inca o stampila, inca o plimbare lunga pe la vreo cinci birouri de unde esti trimis inapoi la primul apoi o iei de la capat, "mai vino si maine", "stai sa sun la cutarica; a, e plecata in concediu", a gresit nu-stiu-cine un act si apoi trebuie sa reiei ciclul etc.
Apoi incep sa te ia din nou de sus si vorbesc despre tine de parca nu te afli in incapere. Azi am fost "studenta asta".
Ei bine, STUDENTA ASTA o sa mai faca strict un singur drum pentru a-si recupera diploma tinuta cu japca apoi o sa o declar pierduta/furata (pentru ca slabe sanse sunt sa se miste sistemul) si o sa reincep ciclul intr-o alta institutie a statului, dar jur pe ce am mai sfant ca eu nu o sa mai calc pragul acelui jeg de asa zis mediu academic.
Stati linistiti ca oricum aveti studentii pe care ii meritati, ii stiti voi care, aia care vin si nu stiu sa faca diferenta intre radical si integrala, aia care nu stiu sa se semneze pe foaia de examen si copiaza la greu, aia pe care voi ii ridicati in slavi si ii imbelsugati cu diplome. De cealalta parte ramanem noi, frustratii, carora nu ni se pare normal ca spaga la examen sa fie obligatorie, ca profesorii sa vina cand au ei chef la cursuri si seminarii, sa spuna bancuri porcoase (deocheate e un cuvant prea bland) la cursuri, sa se dea la studente mai tinere cu cel putin 40 de ani decat ei, pe care oricum le trateaza cu un misoginism tipic romanesc, si care in loc sa ne transforme in ingineri ne pregatesc pentru olimpiada de secretare (inca mai am bataturile la degete de la miile de pagini scrise).
Tin sa multumesc pe aceasta cale celor care au contribuit la colectionarea de amintiri mirifice din perioada studentiei mele politehniste.
Chiar daca pe viitor la noua facultate o sa ma impiedic de aceste mizerii voi reactiona pe masura, am invatat pana la urma de la cei mai buni si puterea se afla intotdeauna in mana victimei (vezi "Calau si victima"). Oricum niciodata nu voi incuraja acest comportament. Pana la urma studentii alcatuiesc impreuna cu generatiile mai tinere viitorul tarii. Asa cum ii veti trata, asa veti fi tratati.
Politehnica oricum nu mai are viitor, tehnologia ii depaseste, laboratoarele invechite constituie obiecte de muzeu, cartile ingalbenite si rupte nu mai au ce sa ne invete, s-au schimbat si conventii si tot. Studentii nu se mai indreapta nici macar cu privirea spre catedrele voastre invechite, deja s-au desfiintat cateva facultati, in perioada de admitere stati ca niste catei cersetori sa luati macar taxa de inscriere de la niste dezorientati indrumati prost in directia voastra, locuri ocupate aveti doar o cincime din cate sunt disponibile. Sa mai spun?

Acum traiti o moarte lenta, dar sigura si eu personal, ca multi altii, de abia astept sa dansez la inmormantare.

Asa am desfiintat politehnica (cu "p" mic).

Traiul romanesc

2011-08-13T19:58:00.000+03:00

Zile ca aceasta ma fac sa detest din tot sufletul poporul roman, sa cred fara urma de indoiala ca daca as avea puterea as scuti intreaga planeta de aceasta natie mizera, fara speranta.
Crescuta in inima Bucurestiului, din bucuresteni get-beget, am reusit totusi sa prind gustul civilizatiei, cel putin in copilarie. De aceea de foarte multe ori raman socata, uneori fara cuvinte si fara energie pentru a mai actiona in vreun fel cand ma confrunt cu jegurile acestui asa-zis popor.
De cateva luni am ajuns sa locuiesc la curte, intr-o casa veche, dar solida si spatioasa, cu o curte pe masura, frumoasa cand e ingrijita. Problema la acest spatiu rupt oarecum de contemporaneitate este gardul. De ce? Pentru ca nu este potrivit pentru societatea in care traim. Nu are peste 1,5m, nu are sarma ghimpata, nu curenteaza, nu e nici macar opac.
Pentru un om din vestul civilizat, unde legile se aplica si pentru oamenii marunti, nu doar pentru a apara infractorii, acest marunt gard ar fi un impediment, o granita veritabila ce delimiteaza spatiul public de cel privat.
Dar sa nu uitam sa taramul nostru rupt de orice inseamna normal se numeste Romania. Aici gardul minuscul nu este decat o invitatie la furat cireste, trandafiri, crini, animale de companie, absolut tot ce se gaseste in magazii. Este tocmai bun de catarat, poate fi folosit drept scara pentru suit in cires, drept suport pentru batut si atarnat covoarele dupa ce au fost spalate, drept fileu pentru jocurile cu mingea.
Daca indraznesti sa ai activitati in aer liber, de asemenea gardul nu este o piedica pentru bagatorii de seama carora le place barfa si comentatul mai ales cand te vad ocupat.
Partea amuzanta e ca legea, cel putin teoretic, ma sprijina in aceste situatii. Orice incalcare a limitelor proprietatii private fara acordul proprietarului sau locatarului este considerata violare de domiciliu si se pedepseste penal.
Asta oricum nu intimideaza pe nimeni pentru ca desi legea exista mai trebuie un element in ecuatia aceasta: cei care sa o si aplice.
Dar partea cea mai iritanta este ca prinzand o gramada de binevoitori in flagrant am smuls doar un dat din umeri, rasete, "asta e", "ce sa faci? e copil!" si in mare parte un comportament cat se poate de natural, revolta acestora aparand doar in momentul in care le aminteam ca incalca legea si ca "de ce sunt asa de suparata?".
Asa ca tara in care traiesc este o tara foarte permisiva, nu inteleg de ce exista atatia emigranti cand aici poti sa incalci toate legile si limitele bunului simt si sa scapi basma curata chiar si cand esti prins.
Desi nu sunt un fan inrait al americanilor, recunosc ca ei in tampenia lor crasa au promulgat legea care le permite sa fie stapani deplini pe proprietatea lor. Adica tu incalci proprietatea altcuiva, ti se spune "freeze! (ingheata!)", primul foc de arma e de avertisment (asta depinde de stat), iar la al doilea esti mort fara discutii si pe buna dreptate.
Aici un gard bun e o investitie fara nici un aspect negativ. Sa fie inalt ca la puscarie, cu sarma ghimpata, electric, opac. Personal as pune o tensiune suficient de mare incat sa prajeasca primul sobolan care mai ravneste la ceva ce nu ii apartine. Pana la urma e nevoie doar de un tap ispasitor, un exemplu pentru toata lumea si acesta nu va fi un peisaj frumos.

Si chiar nu imi pasa daca e copil sau nu. Asa merita daca incalca legea inainte sa invete sa vorbeasca.

In copii se reflecta mediul in care acestia traiesc.

PS: Nu mi-e rusine nici cu viata la bloc. Dar asta este alta poveste.

Max

2011-08-01T17:50:00.000+03:00

Al doilea caine primit de la tata de care nu ma pot bucura.
Meschinaria oamenilor mereu ma surprinde pentru ca mereu intrece alte si alte limite. Ma intreb cui i-ar fi folosit si la ce un caine metis, speriat si usor agresiv?
L-am primit aseara pe flocosul Max, un caniche metis in varsta de 3 ani. Nici nu am apucat sa ne cunoastem mai bine si dimineata cand m-am trezit Max era de negasit.
Incerc sa ma conving ca a gasit vreo spartura in gard sau ca a existat miracolul si a sarit, pentru a mi-e foarte greu sa accept faptul ca a intrat cineva in curte cu poarta incuiata si l-a luat pe sus.
Deci o sa declar ca in ziua de 01.08 s-a pierdut un caniche metis in zona Giurgiului. Raspunde la numele de Max, are zgarda verde la gat, par lung pufos, putin incalcit pt ca urma sa fie tuns. Are 3 ani fix (a fost nascut in iulie 2008). E vaccinat inclusiv antirabic si deparazitat. Are probleme cu ochii aflandu-se sub tratament cu antibiotic. E de talie medie. Culoarea lui este un bej deschis aproape alb.
Bineinteles se ofera recompensa celui care il gaseste.
Pentru orice informatie sunati la 0722199213. Cu totii ii simtim lipsa.

"Vezi ca intarzii"

2011-07-20T18:57:00.000+03:00

Detest celularele. Cred ca nu am spus-o suficient. Cred ca cei care ma cunosc au aflat demult asta. Nu inteleg de ce lumea e de parere ca telefonul mobil este ceva indispensabil. Da, poate pentru doctori, oameni de afaceri (adevarati, nu patronasii de chioscuri), avocati, politisti si cam atat.
Am inceput sa ma uit in jurul meu tot mai rar. Cand merg pe strada evit pe cat posibil privirile oamenilor si peisajul urban. Aproape 80% din cei pe care ii intalnesc pe strada sau in trafic au telefonul lipit de ureche vorbind vorbe.
Eu m-am rugat de ai mei sa imi ia telefon in clasa a zecea cand viata mea sociala incepuse sa se duca de rapa si nici un baiat nu ma mai suna pe fix, de parca mama ar fi fost un capcaun care circula prin firul telefonic.
De atunci a devenit o povara pentru mine. Odata cu evolutia tehnologica si emanciparea societatii, au disparut si regulile sociale care pana la urma sunt de bun simt (stiu ca insist mult pe tema bunului simt, dar lipsa lui acuta creeaza complicatiile vietii - mai ales furie si frustrare). Am inceput sa fiu sunata la ore nepotrivite, de persoane carora stiam sigur ca nu le dadusem numarul meu, au inceput si glumitele cu telefoanele de pe numar ascuns si bineinteles inevitabilele mesaje "vezi ca intarzii".
Cum timpul este valoarea mea suprema si cum in mine a existat mereu un ceas intern pus in functiune de credinta ca punctualitatea este calitatea regilor, e simplu de imaginat cate neplaceri am intalnit. Scuze vor exista intotdeauna. Nu am fost niciodata fanul scuzelor. Iar urgentele pentru mine sunt putine: legate de probleme medicale sau moarte. Orice altceva este o scuza ieftina si o problema care putea fi evitata (oricine nu crede asta se afla in negare). Dar ce bine ca am gasit mijlocul potrivit: telefonul mobil care ne transmite ca cel pe care il asteptam e ok, dar ales sa faca ceva mai important decat sa isi onoreze intalnirea cu punctualitate.
Am impresia ca nu doar oamenii sunt de vina... sau ba da, dar si existenta acestui mijloc de comunicare mereu la indemana ne perverteste.
Plus ca ne goleste de orice emotie. Acum spunem "te iubesc" printr-un mesaj, o conversatie telefonica de 30 de minute e de preferat unei intalniri fata in fata, neavand pe cineva in dreptul nostru inhibitiile sunt coborate si ne atacam verbal receptorul cu o doza mare de tupeu. Deci relatiile interumane se altereaza si noi nici macar nu simtim.
Mai am nevoie de putin timp si voi renunta si eu la acest accesoriu inutil. Prefer emailurile. Sunt de 1000 de ori mai elegante si imi aduc aminte de scrisorile vechi. Diferenta este ca acestea ajung instantaneu la destinatar ceea ce este minunat. Iar o scrisoare virtuala poate fi trimisa la orice ora fara sa deranjeze pe nimeni. Si cand esti bombardat cu chestii nepotrivite poti oricand sa le dai eticheta de "spam" si nu vei ma ifi deranjat. Cand esti terorizat cu telefoane si mesaje, singura solutie este sa iti schimbi numarul de telefon ceea ce e mult mai complicat decat un click.
Mai e putin si renunt si eu. De ce sa imi iradiez creierul degeaba? O fac altii destul oricum.

Pana la urma.

Probleme de vara

2011-07-18T17:48:00.000+03:00

Una dintre problemele principale ale verii este arsura cauzata de soare. Bineinteles aceasta poate fi evitata cu autocontrol si echilibru, dar cine mai are asa ceva? Tinerii din ziua de azi care isi pierd mai ales noptile prin cluburile litoralului? Nu, in nici un caz.
Acestia isi tarasc trupurile obosite spre plaja catre orele pranzului pentru distractiile estivale diurne, adica inotul si bronzatul.
Mi-e mila apoi cand le vad lacrimile curgand siroaie din ochii prea incercanati si urland de durerea insuportabila a pielii arse.
Si eu am avut de-a face cu arsuri, usoare ce-i drept, dar am stiut sa ma tratez si sa ma feresc la timp inainte sa imi fac prea mult rau.
Cum cel mai bun tratament este prevenirea, cel mai bine este sa ne lasam mangaiati de soare pana la ora 11 cel mai tarziu, apoi dupa ora 16. Si aceste intervale sunt variabile in functie de indexul ultravioletelor (vedeti alertele de canicula sau afisarea lor pe site-urile meteo).
Daca totusi ne-a prins soarele la orele nepotrivite, e bine sa cautam umbra, sa folosim multa lotiune cu factor de protectie (inclusiv speciale pentru fata si buze) si apoi lotiune pentru dupa plaja. Uleiurile nu sunt folositoare pentru ca asemenea unui pui bagat in cuptor uns cu ulei din belsug ne vom rumeni si noi si ne vom face situatia si mai dificila.
Hidratarea este obligatorie. Apa multa, ceai verde, limonada naturala. E bine sa evitam alcoolul, cafeaua si bauturile foarte dulci. Indicate sunt salatele si fructele cu multa vitamina C.
Daca arsurile sunt mai grave (atentie mare la simptome: daca apar frisoane sau orice modificare ciudata a temperaturii corpului e indicat sa consultam un medic), cele mai bune solutii sunt: frectia cu spirt (reduce semnificativ usturimea), cu aloe vera (gel sau orice lotiune din farmacii sau plafaruri), ulei de migdale presat la rece, infuzie de musetel, creme cicatrizante (gen cicaderm). Preventiv, luati o pastila pentru durere si febra (aspirina, algocalmin, antinevralgic - eu prefer totusi nurofenul).
Evitati dusurile prea reci pentru ca poate aparea socul termic care determina stopul cardiac.
Soarele pe langa altele cauzeaza semnificativ si imbatranirea pielii (tocmai de aceea nu inteleg fetele - oare nu vreti un ten tanar si frumos?). Dupa un sejur la mare, in care oricum ma ingrijesc, folosesc intotdeauna creme foarte nutritive, tuburi intregi de creme hidratante pentru corp, creme contur pentri ochi, crema de noapte antirid, masti pentru fata si par si mai ales iau vitamine si imi suplinesc alimentatia cu multe fructe si legume. Pentru multi pare un mit sau o prostie, dar pentru mine functioneaza si inca mai am ten adolescentin (dar fara cosuri), plus ca debordez de energie.
Soarele e prietenos, daca stim sa ii respectam limitele. Dar este si foarte aprig, iar pistruii, ridurile, arsurile, insolatiile sunt doar cateva din problemele cauzate de el. Sa nu uitam de cancerele de piele care nu sunt deloc amuzante (si care pot aparea inclusiv pe scalpul acoperit cu par).
Asa ca fetelor: mai multa umbra, mai multa crema, mai multa grija.

Si sutienele pe voi!

Interzis sub 18 ani

2011-07-12T10:16:00.001+03:00

Niciodata nu am fost o girlie-girl, nu mi-au placut copiii, nu mi-a placut sa ma joc cu ei, sa ii am sau sa fiu in preajma lor. Nici cand eram eu copil.
Copiii sunt murdari, galagiosi, au nevoie de atentie, de educatie, practic de un dresaj continuu pe care multi nu il practica si asa se ajunge la foarte multe situatii neplacute.
Dupa mine, copiii nu au ce cauta in magazine, in restaurante, oriunde pe strada dupa ora 20, la concerte etc.
Ei oricum nu sunt lasati nesupravegheati si atunci ma intreb care mai e datoria insotitorilor? Ii lasa sa urle prin mijloacele de transport, in parc, pe strada. Ii lasa sa se catere pe garduri dupa ce arunca mingea in curtile oamenilor. Ii lasa sa fie obraznici, ametiti, sa te calce pe picioare (si pe nervi) oriunde, oricum. Pe plaja sa te stropeasca si sa iti arunce nisip pe prosop si in ochi. Si cand le bati obrazul, vine replica fabuloasa "Ce sa ii fac? E copil!". Si daca e copil asta inseamna ca nu poate fi controlat? Ca are dreptul sa isi bata joc de orice fiinta umana din jur? Ca pentru ei nu exista reguli sau bun simt?
Cred ca singurele locuri unde nu sunt lasati copiii sa intre sunt cluburile. Dar la ce ma ajuta asta? Oricum nu pot sa ma duc sa ma relaxez pentru ca acolo dau peste alte specii zgomotoase si fumatoare carora aproape intotdeauna le curge alcool in vene, nu sange.
Chiar si in concedii nu poti sa pleci pentru baby-free time. Mi-a placut la nebunie cand am facut rezervarile pentru excursia la mare sa ii oripilez pe cei care inchiriaza vile peste vara cu intrebarea "Imi puteti spune daca vor veni familii cu copii in perioada aleasa de mine?".
Nu imi pare rau deloc pentru atitudinea mea si nici nu am de ce sa imi fie rusine. Eu aleg sa imi umplu timpul cu altceva decat sa sterg la fund un plod galagios. Daca altii isi fac alte alegeri pentru viata lor, asta ar trebui sa fie problema si responsabilitatea lor, nu ale mele.
Ar trebui sa traim in armonie si sa fim respectuosi unii fata de altii. Dar vad ca nu se vrea sa se renunta la atitudinea superioara "eu sunt mai bun decat tine pentru ca am reusit sa ma reproduc" cu toate ca unii se vad de la o posta ca n-au nici o treaba cu meseria de parinte.
Eu consider ca sunt un parinte mai bun tocmai prin faptul ca am ales sa nu mai contribui si eu la suprapopularea planetei sau sa nenorocesc viata unui copil nevinovat condamnandu-l la traiul romanesc.
Probabil pana cand mancarimea va ajunge si la mine insuportabila si voi avea si eu propriul plod scurmator in tarana. Dar nici atunci nu imi vor placea copiii.

Cu exceptia alui meu bineinteles.

Supergirl

2011-07-04T21:02:00.000+03:00

In gradina am o floare

2011-07-01T09:42:00.000+03:00

De fapt am mai multe flori, dar doar o singura plantuta aproape de sufletul meu.
E vorba de busuiocul micut din poza alaturata care a crescut atat de repede in conditii nu prea prielnice pentru el.
Se spune ca gradina este simbolul sufletului. E posibil sa fie adevarat. Simt o mare satisfactie cand starpesc toate buruienile, imi alung furia si gandurile negre. Ador sa vad cum cresc plantute din seminte abia observabile care la randul lor vor face aceleasi seminte perpetuand astfel minunatia.
Este de-a dreptul formidabil sa vezi cum din aparent nimic ies plantutele astea care aduc bucurie sufletului, care ne aromeaza mancarea si aerul si care, desi par firave, sunt atat de rezistente.
Ma uimeste micul meu busuioc. Il vad schimbat de la o zi la alta si inca nu imi vine sa cred ca eu am facut ceva sa traiasca (pana acum toate plantele pe care le-am avut in ghiveci au murit).
Am inceput din primavara proiectul cu gradinaritul si desi nu am avut rezultatele dorite, am destule plantute de care sa ma bucur si care sa imi fie de mare ajutor in bucatarie.
Datorita dictionarului meu de plante aromatice am ales seminte de toate felurile, iar acum ma rasfat cu rucola, marar, creson, cimbru, rozmarin, busuioc, menta de doua feluri, coriandru si in curand cu salvie si oregano.
Am plantat si dovleci ca sa ma bucur la toamna de aroma placintelor facute in casa si de culoarea lor frumoasa. Si ei cresc frumos pe zi ce trece. Dar ceva ma leaga de busuiocul mititel care isi imprastie aroma la cea mai mica atingere.
Cred ca nu ar trebui sa existe bucatar fara mica lui gradinita sau macar o jardiniera plina de plante aromatice. De abia astept sa mai creasca putin si sa imi fac uleiurile aromate pentru salatele gustoase de vara.

Inca putin.

Hodie mihi, cras tibi

2011-06-28T18:47:00.000+03:00

Misunand prin casa fara astampar am dat de volumele mele preferate de poezii. Mereu mi-am facut semne la cuprins in dreptul poeziilor preferate. Oare la ce ma gandeam cand am ales-o pe aceasta?

In mine,

In tine

Si-n el

Inima canta la fel...

Canta

Si plange

Infipta in noi -

Canta cu clipa in care ne nastem

Si plange cu clipa de-apoi...

Cand canta cu ploaia

Ne-nchidem odaia

Cand plange cu vantul

Ne-nchidem mormantul

tustrei, si, la fel,

Si-n mine,

Si-n tine

Si-n el!...

Ion Minulescu

Cele 5 rani

2011-06-23T11:35:00.000+03:00

Pot spune fara nici o umbra de indoiala ca nu am citit niciodata o carte de psihologie la fel de eliberatoare ca cea scrisa de Lise Bourbeau - "Cele 5 rani care ne impiedica sa fim noi insine".
Luand la intampalare o carte scrisa pe teme psihologice avem mari sanse sa dam peste sfaturi referitoare la cum sa ii schimbam pe ceilalti, cum sa ii manipulam, gasind mereu diferente majore intre noi si ceilalti si pasand mereu vina de la unii la altii.
Autoarea porneste de la principiul ca nu exista oameni vinovati, ci doar oameni suferinzi. Constientizand, doar, aceasta ipoteza deja am simtit cum o parte din furia pe care am purtat-o ca pe o povara aproape 24 de ani s-a evaporat.
Crezand toata viata ca "infernul sunt ceilalti", asa cum zicea si Sartre, mi-am dat seama ca de fapt infernul se afla in mine, ceilalti fiind doar oglinda, iar schimband ceva ce se afla in mine atunci voi reusi sa schimb si imaginea reflectata.
Nu as vrea sa mentionez mai multe despre aceasta carte deoarece ea trebuie citita, nu povestita.
Parcurgand-o va fi greu pentru cei mai multi dintre noi sa acceptam macar ideea ca suferim de cel putin una dintre cele 5 rani (respingere, abandon, umilire, tradare, nedreptate) si cu atat va fi mai greu de a incepe procesul de vindecare, dar pentru mine, cel putin, merita.
Mi-a placut mult si analogia cu rana fizica de la o mana care acoperita cu un bandaj, negandu-i existenta, nu se va vindeca de la sine, ci cu timpul se va agrava si va deveni insuportabila pana cand ii vom accepta prezenta si vom lua masuri pentru a o trata.
Cartea nu se mai gaseste in librarii, din pacate. Sper sa se reediteze. Nu am gasit-o nici sa o comand online, dar daca sunteti interesati o puteti citi aici si aici, pe scribd.com in doua parti.
Se citeste cu mintea deschisa, cu pix si hartie la indemana, in ritmul preferat de fiecare si timpul suficient pentru a absorbi informatia si a trai emotiile declansate.

Vindecare placuta!

Focaccia

2011-06-15T13:58:00.000+03:00

Ador sa gatesc cu aluaturi si mai ales cu cele de pizza. Cum nu prea ma incanta painea din comert, imi caut alternative pentru sursa de fibre si imi inventez propriile retete.
Vara simt nevoia gustului mediteranean si coc mereu painici ce acest gen care sunt foarte gustoase si satioase si merg aproape la orice.
Pentru reteta din imagine am folosit 300g faina pentru pizza (tip550), 200g faina de grau integrala, 50g drojdie proaspata, 2 lingurite de sare, ulei de masline (aprox 3 linguri), 2 lingurite zahar, busuioc uscat, oregano uscat, o cana mare de apa (aprox 300ml), masline si rosii cherry.

Se amesteca faina cu sarea si busuiocul uscat. Drojdia si zaharul se dilueaza in jumatate din cantitatea de apa, apoi se adauga uleiul de masline si se amesteca bine. Se incorporeaza in faina creand un aluat moale. Dupa ce a fost absorbit tot amestecul de drojdie se adauga si restul de apa, apoi se framanta bine pana cand se formeaza un aluat elastic si pufos. Se lasa la crescut aproape 20 minute, apoi se intinde cu sucitorul.
Se unge cu ulei de masline, se adauga oregano si cu degetele se formeaza niste cuiburi mici unde vor fi asezate rosiile cherry (taiate pe din doua) si maslinele. Se da la cuptor si focaccia va fi gata cand se rumeneste putin.
Ierburile se adauga dupa gust, iar cantitatea de drojdie variaza si ea in fucntie de pufosenia dorita a aluatului.
In aluat mai poti fi adaugate si seminte de toate felurile si chiar malai.
Poate fi consumata in loc de paine alaturi de salate, preparate la gratar sau ca atare. Noua ne place cu frigarui de pui si legume sau in loc de paine pentru sendvisuri.

Pofta buna!

Provocare

2011-06-10T16:43:00.000+03:00

E interesant cum uneori si cele mai simple lucruri ne provoaca si ne ofera lectii de viata.
In ciuda greutatilor intalnite, am capatat o atitudine de copil rasfatat si mi-am pierdut rabdarea pentru orice (uneori chiar si in privinta lucrurilor care imi plac cel mai mult) si, daca nu mi se rezolva problema imediat, pur si simplu ma dau batuta acceptandu-mi inca o data esecul, greseala, ghinionul primordial.
Redescoperindu-ma in fiecare zi, mi-am oferit sansa sa imi aduc aminte lucruri pe care le-am uitat: placeri, dorinte, dar si greutati in infruntarea tiparelor care nu mi se mai potrivesc.
Ceea ce urmeaza nu este o reteta, ci o experienta in ceea ce priveste educarea vointei si rabdarii, ceva ce am invatat de la o simpla maioneza.
Desi ador sa prepar mereu lucruri noi si complicate, de-a lungul timpului mi-am pus singura piedici si m-am autosabotat in ceea ce a privit simplitatea. Mi-a luat foarte mult timp sa invat sa intorc clatitele in aer, sa desfac o conserva si, da, sa reinvat prepararea maionezei. De ce sa reinvat? Pentru ca de copil mi-a placut bucataria si atunci nu ma impiedica nimic sa imi prepar sosul preferat. Cu timpul mi-am pierdut rabdarea, am inceput sa detest simplitatea, am capatat frica si aversiune fata de greseala si am devenit ingrozitor de nefericita. Da, mi se taia si maioneza in mod constant.

Capatand curaj, azi am luat mixerul de coarne si cu riscul de a fi terminat toate ouale din frigider, m-am pus pe treaba. Nu s-a taiat... prima data. Mi se paruse prea tare asa ca am tot adaugat ulei pana cand inevitabilul s-a produs: s-a taiat. Diferenta a fost ca in loc sa arunc cu ea de toti peretii memoria m-a ajutat si mi-a amintit cum a dres mama o data maioneza cand iar ma apucase curajul.

Deci maioneza taiata nu se arunca. Am luat un ou, am pus sare, mustar si l-am batut bine. Apoi am picurat putin ulei, iar cand a inceput sa se intareasca am turnat si zeama de lamaie, adaugand treptat, nu ulei, ci cate o lingura din maioneza taiata batand in continuu cu mixerul la putere maxima. Cand am terminat de adaugat tot amestecul, iar mi s-a parut ca e prea tare. Memoria m-a ajutat din nou. Urmarind "Cireasa de pe tort" am invatat de la bucatarul Horia Virlan (Multumesc, maestre!) ca pentru a se stabiliza maioneza se adauga o lingura de apa clocotita (in caz ca nu avem sifon sau apa minerala). Zis si facut. Maioneza gata si gustoasa.

Mi-a luat aproape o ora toata povestea, dar nu a fost pierduta si in ciuda banalitatii acesteia pentru mine a fost o reusita importanta pentru ca mi-am invins adultul temator si critic peste masura si am eliberat copilul optimist si perseverent care a hibernat mult prea mult in mine.

Acum ma intorc la bucataria mea unde doua salate minunate asteapta sa fie pregatite.

De cruditati si de ciuperci cu usturoi.

"People decide their future in a heartbeat"

2011-06-07T10:58:00.002+03:00

"Kalinda: You should tell her how fantastic she is.
Will: She knows.
Kalinda: You should tell her. People like to be told."

Distrandu-ma cu un psihotest din revista Psychologies am dat peste o intrebare: "Ce scena clasica de film are rolul de a te emotiona?".
Am ales raspunsul fara stau prea mult pe ganduri: "Amantii nefericitii sunt, in final, reuniti". Am zambit ingrozitor de amar (terapeutul meu imi spune mereu ca de fiecare data can ating un punct dureros incep sa zambesc aparent fara sa imi dau seama).
Da, n-am ce sa fac, se pare ca sunt o romantica incurabila. Si masochista, mai ales, pentru ca nu suport siropurile, ci dramele profunde care iti zguduie viata din toate temeliile, care te fac sa dai cu piciorul la tot ce ai cladit dupa norme nepotrivite, care iti elibereaza pasiunea (de orice natura ar fi ea).
Am o inclinatie teribila catre iubirile neimplinite de oriunde vin ele (carti, filme, viata reala) si am rezonat foarte bine cu finalul sezonului 2 al serialului "The Good Wife".
Intelegerea mea pentru cei cu sufletul impartit este maxima pentru ca asa am fost si eu intotdeauna. Lipsa sincronizarii mi-a adus numai nopti nedormite petrecute parca in focurile Iadului.
Si usor am devenit dependenta de anticipare, de asteptare, de nefericire, de tanjeala permanenta pentru persoane intotdeauna nepotrivite la timpul prezent.
Nu pot spune exact ce inseamna iubire implinita (este oare eterna iubire casnica ale carei focuri s-au domesticit si traiesc pasnic si domol pe langa casa?).
Pentru ca stiu sigur ca o strangere de mana (oricat de mult ar conta ea pentru un suflet perperlit) nu e nici pe departe suficienta.
Si as mai vrea sa stiu ce se intampla dupa "happily ever after". Astepti mult timp, muuuuuuuuuuuuult timp, pentru a intra in sincronizare cu persoana pe care ajungi la un moment dat sa o idealizezi fara nici o tangenta cu realitatea. Vine in sfarsit momentul cheie: sunteti impreuna. Ce se intampla? Pentru cat timp? Cat va tine noutatea, farmecul? Veti ajunge vreodata sa va certati ca chiorii pentru nimicurile vietii? Va veti desparti? Cat va durea aceasta despartire dupa atata anticipare?
Se spune ca nu vei invata sa iubesti pana cand nu ti-a facut cineva inima tandari. Daca ar fi adevarat, inseamna ca eu ar trebui sa dau lectii pentru ca la mine e de-a dreptul irecuperabila.
Deci stiu tot ce inseamna iubire neimplinita. E ce ma tine in viata si ma omoara in acelasi timp incet si dureros. Stiu ca e greu sa fii mereu momit cu cel pe care nu poti sa-l ai, sa ai impresia ca mai e "inca putin" pana vei fi tu cel caruia i se va spune "te iubesc", sa adormi in fiecare noapte pe o perna stoarsa de lacrimi cu speranta ca maine macar soarele iti va zambi.
Ce bine ca putem sa ne ridicam si sa ne lingem ranile dupa atata durere si sa mergem mai departe, chiar daca nu toti avem parte de finalul fericit al filmelor.

"I think you made the right decision."

Doliu

2011-06-06T14:02:00.001+03:00

Cum sa uiti ce ai iubit candva? Cum sa crezi ca e posibil sa desprinzi din fiinta ta alta fiinta si sa ramai neprihanit?
Ma chinui si ma chemi si imi furi somnul si vrei sa te iert si sa te iubesc cum te iubeam.
Cum sa fac asta dupa ce m-ai lasat in mizeria asta? Ma hranesc cu otrava si ma vad cum te pierd in fiecare zi. Esti tot mai departe si mi-e dor de tine, de noi.

Mi-ai taiat aripile inainte de vreme, m-ai lasat singura, ingenuncheata, lipsita de aparare. Egoist ai fost ca nu m-ai luat cu tine si meschin esti ca ma amagesti in fiecare noapte. Mi-ai furat zilele, zambetele, iubirea, tot ce eram si m-ai lasat pustiita ca un mort intre vii. Umbresc pamantul fara liniste, fara ezitare, fara oprire, fara tine. Caut si nu stiu ce vreau sa gasesc. Mi-ai luat dorintele, visele, le pastrezi pentru tine si le implinesti singur, departe.
Te-am asteptat din prima clipa cand am stiu ca nu o sa te mai intorci, te astept si acum fara speranta, te astept sa ma intregesti.
Ti-am zis sa nu te indragostesti de mine ca sunt blestemata, tot ce ating se ofileste si capata termen de valabitlitate. Ai plecat si mi-ai imbatranit sufletul si ma uit la mine razand in hohote amare ca totusi voi ramane mereu o adolescenta neterminata.
Cine ar fi crezut ca o sa apari tocmai cand nu eram pregatita? Cine ar fi crezut ca imi vei reumple sufletul de otrava? Cine ar fi crezut ca si acum te mai iubesc? Cine ar fi crezut ca o inima sfaramata inca mai poate sangera? Cine ar fi crezut ca as fi in stare sa traiesc iubirea casnica de care ma temeam si radeam? Cine ar fi crezut ca nu va veni niciodata ziua cand te vei desprinde de mine? Ci dimpotriva, te scufunzi tot mai adanc in mine si nu vei mai iesi vreodata la suprafata asa cum nu ai facut-o nici in ziua aceea nenorocita in care eu am devenit neom. Stiu ca si acum razi de mine si imi spui ca nu o sa se intample nimic. Pana la urma ai dreptate. Pentru foarte multi nu s-a intamplat nimic. Pentru mine s-a intamplat totul.

Mi-a ramas doar sa te plang, sa te vizitez din cand in cand si sa nu uit vreodata ca marea ti-e mormant.

Pe curand.

We could never see tomorrow, no one said a word about the sorrow

Familia - stalpul societatii

2011-06-03T13:53:00.000+03:00

Scriu aceasta postare pentru ca m-am saturat de discursuri imbecile potrivit carora mereu se gasesc scuze pentru tot ce se intampla rau in zilele noastre.
Nu inteleg de ce cu fiecare zi in care apune soarele ni se atrofiaza creierele tot mai mult si nu intelegem (de fapt refuzam sa intelegem) de unde pornesc toate problemele.
De ce exista criminali, hoti, curve, mincinosi, talhari, politicieni corupti, profesori incapabili, medici atotistiutori si multe alte specii de semi-zei? Raspunsul este simplu: aceste mere stricate provin din familii defectuoase sau inexistente.
Am si eu o problema majora cu furia si mi se suie sangele in cap de cate ori aud o dobitocenie. Recent: mamele isi iubesc neconditionat copiii. Da bine, atunci am trai intr-o societate perfecta si nici nu ar mai fi fost nevoie sa-mi vars otrava din suflet in acest mic spatiu cibernetic.
Iubirea neconditionata presupune a-l intelege pe cel de langa tine si a-l accepta in realitatea lui. Iubirea neconditionata presupune un nivel inalt de cunostinte, nu este innascuta, nu este ceva natural sau usor de obtinut. Nu ai cum sa ajungi sa oferi iubire neconditionata cuiva atata timp cat nu iti oferi tie acest lucru. Nu presupune sacrificii (mi-e asa o scarba de toti parintii care le scot copiilor ochii cu "sacrificiile" lor), obligatii sau alte indatoriri de viata (si de moarte).
Nu ma intereseaza ca e modern, monden si interesant sa faci declaratii de genul "casatoria e ceva invechit" sau sa te pupi bot in bot cu sotiorul de care vei divorta inainte sa numeri cadourile de la nunta (si in general cuplurile pupacioase asta fac).
Eu cred cu desavarsire ca familia este stalpul societatii. Simt cu mi se usuca ovarele cand vad ca societatea in care traim are niste stalpi erodati, slabiti, scorojiti, spoiti de mantuiala si sta sa se prabuseasca.
Mi se pare mai mult decat putreda si bolnava o societate ai carei copii se transforma in curvele si puscariasii de maine pentru ca parintii lor nu au avut timpul si bunul simt necesar sa isi mangaie copiii si sa le ofere atentia cuvenita insamantand in acestia si bobul moralitatii. Dar e greu sa fii moral intr-o societate putreda, nu? E greu sa educi prin propriul exemplu.
Cel mai mare cretinism e sa te absolvi de orice vina spunandu-ti ca tu ti-ai facut datoria pentru i-ai spus copilului ce sa faca si sa mai aduci si ca argument ca "faci ce spune popa, nu ce face popa". As vrea si eu sa vad copilul ala care va pune mana pe o carte sau va face orice cu placere in timp ce are modele parinti care fermenteaza in fata televizorului si care traiesc intr-o casa unde orice munca e privita ca pe o corvoada, unde si gandacii sunt obezi de atata lene.
Nu privesc cu ochi buni trendurile teribiliste, poligamia, copiii bastarzi fericiti, bonele filipineze, oamenii care vor jucarii nu copii, pe cei care fac copii pe banda rulanta sa le aduca si lor "un pahar cu apa".
Detest mentalitatea asta romaneasca "asta e, merge si asa". Nu, nu merge si asa. Deschide ochii si uita-te ca nu merge si asa.
Partea buna e ca putem schimba ceva, partea proasta e ca trebuie mai intai sa vrem.
Credinta pe care ar trebui sa ne bazam este ca fiecare parinte face ce stie el ca e mai bine pentru copilul lui, luand in considerare mediul din care a venit si informatiile pe care le poseda. Din asta si izvoraste puterea de a ierta pacatele parintilor nostri, dar e datoria noastra sa indreptam greselile lor, macar in ceea ce ne priveste.

Dar intretimp ne condamnam copiii la o viata nefericita si trista, iar viitorul devine tot mai sumbru.

Informatia cea mai importanta mi se pare ca este faptul ca parintii au datoria de a creste copii fericiti, iar datoria copiilor fericiti este sa ajunga cei mai buni oameni posibili. Datoria copiilor fata de parinti? Nula, pentru ca nu acestia si-au dorit sa fie nascuti, iar fiind legati de parinti pe viata acestia nu se vor ridica niciodata la propriul nivel. Incearca sa inoti cu o greutate legata de picior. Ce alte vietuitoare mai practica asa ceva?

Potentialul maxim nu o sa il atingem niciodata, iar parintii din orice vremuri vor comite greseli pentru ca acestia sunt doar oameni. Cum zicea si Salvador Dali: "nu va fie teama de perfectiune, nu o sa o atingeti niciodata", asa ca de ce sa nu incercam macar?

Ignoranta ramane de neiertat.

Sweet, sweet chilli

2011-05-24T11:38:00.000+03:00

Mica bucurie pe care mi-am facut-o astazi este sosul dulce thailandez de chilli.
Este o reteta simpla pe care am cautat-o de ceva vreme, dar pe care am pus-o in practica de abia astazi (desi am mana dreapta cam inutila din cauza durerii).
Pentru sos avem nevoie de ardei iuti rosii (eu am folosit 2 ardei iuti rosii si cativa chilli uscati), 4 catei de usturoi, 1/4 cana otet alb, 1 cana apa, jumatate de lingura de sare, jumatate de cana de zahar.
Se pun toate ingredientele in blender, apoi se pun pe foc si se fierb.
Durata timpului de fierbere depinde de noi si de cum vrem sa fie sosul. Pentru a crea suspensia (adica sa pluteasca bucatelele de ardei si usturoi) exista 3 variante; ori adaugam intr-un sfert de cana de apa niste amidon din porumb apoi turnam peste sos, ori adaugam dupa ce am stins focul cateva granule de gelatina (nu multe pentru ca pe urma se face aspic), ori lasam pur si simplu sa scada ca la dulceata (aceasta este varianta mea preferata). Amidonul sau gelatina se adauga dupa aprox 5 minute de fierbere la foc mic (atat le ia bucatetelor de ardei si usturoi sa se inmoaie).
Daca ne place sosul si fara sa fie sub forma de suspensie, este suficient sa il fierbem si apoi sa il lasam sa se raceasca (ardeiul si usturoiul se vor depune pe fundul vasului).
Eu prefer sosul mai gros, are un aspect mai placut si seamana mai mult cu cel comercializat.
Se depoziteaza la frigider si poate fi folosit mult timp dupa ce a fost preparat (de aceea puteti sa il faceti si in cantitati mai mari). Otetul este conservant natural, iar preparatele picante au proprietati de a se pastra mai bine in timp.
Ca gust nu difera mult de cel din magazine, dar depinde si de fiecare cum prefera (eu l-am facut mai iute).
Se poate consuma cu peste sau carne de pui, dar si cu cartofi prajiti.
De exemplu, astazi il voi folosi impreuna cu fasii subtirii de carne de pui fripte carora le voi adauga o garnitura de cartofi noi aromati la cuptor.

Deja mor de pofta.

Dorinte

2011-05-22T18:10:00.000+03:00

Imi aduc aminte de un serial in care personajul principal a suferit in urma unui accident o amnezie profunda si semipermanenta schimbandu-si complet personalitatea. Asa cred ca ma simt si eu comparandu-ma cu "vechiul eu". Diferenta este ca eu am privilegiul de a-mi aminti greselile, de a le accepta constient fara a plati pretul mult prea scump de a pierde amintiri pretioase irecuperabile.
Asa ca din ce in ce mai des ma las cuprinsa de emotii care ma poarta spre stari pe care nu le-am mai avut. E ok sa fiu nostalgica, melancolica, trista, foarte putin tulburata in calmul care ma mistuie si sa imi las si sufletul sa planga si sa se adune de prin colturi uitate.
Din fericire, nu a fost nevoie sa am o experienta prin care sa imi fie pusa viata in pericol pentru a realiza ca, totusi, in ciuda atator nenorociri ce ne inconjoara, exista atatea lucruri minunate.
Inca nu am aflat care este scopul meu pe aceasta planeta, care este sensul vietii mele, directia, motivatia si nici intrebarea pe care mi-a dat-o Universul spre a-i gasi raspuns. Tot ce stiu este ca timpul este scurt si imi doresc sa infaptuiesc atatea lucruri si sa am parte de experiente memorabile.
Cred ca e bine ca stiu ce si cum vreau sa traiesc, chiar daca unele dorinte vor fi mai greu de infaptuit sau poate chiar imposibil.
Imi doresc sa invat sa cant la pian si la chitara.
Imi doresc sa calatoresc mult incat sa prind macar un gust din cultura si civilizatia altor popoare.
Imi doresc sa pot citi orice carte imi pofteste inima fara sa mai fie asa greu de accesat.
Imi doresc sa invat cat mai multe limbi straine (in special italiana si rusa).
Imi doresc sa ajung maestru bucatar si sa imi exploatez creativitatea la maxim.
Imi doresc sa am talentul de a picta sau desena.
Imi doresc o luna de miere cat o viata (sau macar o luna).
Imi doresc o familie unita si un copil fericit (asta ca sa impac copilul din mine).
Imi doresc sa am cat mai putine frici.
Imi doresc sa invat sa accept moartea ca facand parte din viata.
Imi doresc puterea de a ierta si a trai cu atata nedreptate si suferinta in jur.
Imi doresc sa stiu sa alin si sa ma las alinata.
Imi doresc sa ajung batrana si sa imi spun ca mi-am intalnit, macar, sufletul pereche (care cred ca nu trebuie neaparat sa fie un iubit).
Imi doresc o lume curata si sanatoasa.
Imi doresc sa traiesc putin timp la o ferma cu multe animale.
Imi doresc sa stiu sa imi proiectez casa visurilor si sa pun macar o caramida la constructia ei.
Imi doresc sa invat sa pierd.
Imi doresc sa ma transform mereu si sa nu ma plafonez niciodata.
Imi doresc ziua de 48 de ore.
Imi doresc sa imi intalnesc mentorul.
Imi doresc sa am macar pentru o zi parul lung si silueta de la 16 ani.
Imi doresc intelepciune (obtinuta cu orice pret).
Imi doresc sa stiu sa dansez.
Imi doresc sa am restaurantul pe care mi-l imaginez.
Imi doresc sanatate si echilibru.
Imi doresc sa cunosc loialitatea si prietenia.
Imi doresc sa am varsta pe care o afisez.
Imi doresc sa ma ridic si sa raman singura pe picioarele mele pentru ca nu am facut-o niciodata.
Imi doresc un petic al meu de gradina in care sa plantez cu mainile mele un pom (poate un smochin).
Imi doresc sa am marea in suflet sa pot medita oriunde si oricand am nevoie.
Imi doresc sa nu intalnesc ororile razboiului si ale altor nenorociri cauze de oameni.
Imi doresc sa traiesc mult, sa am ce scrie si cui povesti.

Nu bifez liste, ma las dusa de ale vietii valuri si am increderea ca voiajul va fi la fel de aventuros ca pana acum.

Poate sunt multe dorinte, poate sunt putine, poate sunt greu de apreciat, de implinit, de digerat.

Si mai imi doresc surprize care sa ma lase fara cuvinte, ingenuncheata, inmarmurita de fericire si tristete, asa cum mi s-a intamplat de multe ori fara sa ma satur.

Pentru ca merit.

Iubiti si cainii vagabonzi

2011-05-21T08:56:00.001+03:00

O problema stringenta a timpurilor pe care le traim este cu siguranta existenta cainilor vagabonzi.
Vad ca iar in ultimul timp se accetueaza aceasta problema, se discuta la televizor, in ziare, iar apar fanaticii (acesti iubitori de animale fara lipsa de orice preocupare cu probleme psihice grave). Din fericire pentru mine, unul dintre acesti fanatici are si numarul meu de telefon si ma bombardeaza cu mesaje pentru toate prostiile de intalniri indiferent de ora la care ma aflu (da, am primit si la 11 noaptea). Ce bine ca trebuie sa mi-l schimb din nou!
Dar sa revenim la cateii nostri mioritici fara stapan. Ne-au invadat strazile, ne ataca in orice colt al tarii (vad ca nu numai in Bucuresti exista probleme de acest gen), dar noi le plangem de mila si ii hranim pentru ca ei sa continue sa se inmulteasca vertiginos.
In tarile civilizate daca exista caini abandonati pe strada se duc la un centru unde sunt tratati, hraniti, sterilizati si in caz ca intr-un anumit numar de saptamani (asta depinde de fiecare tara sau oras) nu vine nimeni sa ii proclame sau sa ii adopte, acestia sunt eutanasiati. Crud, nu?
Mie mi se pare mai crud totusi sa lasam strazile asa, sa pretindem ca aceste animale sunt sterilizate (cheltuindu-se foarte multi bani de la buget si pe tema aceasta) pentru ca ele sa fie readuse pe strazi unde vor continua sa muste atat animale, cat si oameni. Mi se pare o viata cruda si pentru cainii vagabonzi, pentru ca ei se poarta asa tocmai din cauza abuzurilor la care au fost supusi. Am auzit povesti horror despre foarte multi caini chinuiti pe strada. Cum altfel sa ajunga decat agresivi? Ganditi-va si la un om care toata viata a fost batut si abuzat. Acela mai este om? Nu, acel om se transforma intr-un monstru care toata viata va cauta sa se apere de alte abuzuri, iar cea mai buna aparare este ofensiva. La fel si cu animalele.
Mi-a fost greu sa ma plimb cu noul nostru membru al familiei, o catea desteapta si frumoasa, care desi are curte in care sa stea, tot are nevoie de plimbare cat de des posibil. Am iesit doar de cateva ori cu ea si a fost atacata de 3 ori. Nu a patit nimic si nici eu, dar mi-am dat seama ca pericolul exista.
Nu pot sa ii condamn pe caini, pentru ca luand in calcul bataile pe care le-au primit e si normal ca se poarta asa agresiv. Si noi nu putem trai cu ei asa. Lasandu-i pe strada sa se inmulteasca nu ne face mai umani.
Multi dintre acesti caini au fost luati in gazda de fanaticii de care vorbeam, dar acestia ii tin 2 saptamani si ii arunca din nou in strada.
Alta categorie de iubitori de animale sunt cei care nu isi sterilizeaza patrupedele si, cand acestea au pui, ii arunca in strada. Dar ei merg in continuare la tot felul de mitinguri si manifestari si semneaza petitii online si ne sunt superiori noua.
Textul de fata nu are cum sa fie altfel decat acid pentru ca este un subiect dureros si important. Un caine din acesta poate sa omoare cu usurinta un adult. Atunci ganditi-va la copii, la batrani care sunt oricum lipsiti de putere. Ganditi-va la haitele intregi care au pus stapanire pe strazile pe care ar trebui sa ne plimbam fara grija.
Da, eu doresc eutanasierea acestor caini. Oricum nu ii doreste nimeni cu adevarat, nu au stapani si nu vor avea de acum incolo.
Da, eu nu sunt o iubitoare de animale, nu in sensul acesta condus de fanatism. Impreuna cu prietenul meu adapostim 4 pisici si un caine si ne sunt suficiente. Nu ne permitem mai mult, sunt sterilizate si nu ne facem problema in legatura cu alti pui nedoriti si chiar si asa uneori nu avem timp sa le oferim atentia de care au nevoie, dar se descurca ele pentru ca le oferim ce le trebuie.
Nu sunt o iubitoare de animale pentru ca nu merg la mitinguri si flashmoburi si alte bazaconii, nu semnez online nimic, nu mi-am daruit spatiul in care locuiesc unor zeci de caini sau pisici, nu traiesc pentru ele sau ca ele.
Ce imi doresc acum mai mult si mai mult este sa stiu ca ma pot plimba linistita prin orice parc sau pe strada cu patrupedul meu dragut.
Desigur nu o sa am aceasta ocazie prea curand. Si de aceea multumesc cu draga inima tuturor iubitorilor de animale. Fara voi viata ar fi intr-adevar altfel!

Aplauze!

Un interviu important

2011-05-17T18:03:00.000+03:00

Aflandu-ma inca in cautarea jobului potrivit parca am inceput sa ma apropii de el. Mi-am pastrat standardele sus, nu am (mai) facut nici un compromis si am tintit cat se poate de sus pentru ca asa am de unde sa "cad".
Probabil ca am socat cu alegerile mele de pana acum, dar sa zicem ca inca nu am facut nimic in comparatie cu ce urmeaza. Adica, ce sa caute un bucatar ce are experienta doar practica de la scoala intr-un hotel de cinci stele? Cai verzi pe pereti? Poate pentru unii. In sfarsit m-au bagat si pe mine in seama, am cautat mult adresele de la resurse umane de la hotelurile de top din Bucuresti si am aplicat la doua pana acum. M-au sunat si m-au chemat repede la interviu. Emotiile m-au coplesit de-a dreptul stiind cat e de mare miza. Am transpirat, am tremurat, mi-a sarit inima din piept, la un moment dat parca si stomacul vroia sa o ia la goana, m-am inrosit, am uitat retete, probabil ca am facut si dezacorduri si pana la urma cred ca am facut toate greselile pe care le poate face un candidat la un interviu. Dar nu am dat inapoi. Mi-am lasat si o portita deschisa: in scrisorile de intentie si la interviu am intrebat cel putin o data ca daca nu sunt calificata pentru postul respectiv mai pot efectua un stadiu de practica in incinta unitatii dumnealor. Reactia a fost 100% pozitiva la ambele interviuri.
Emotiile inca mai sunt puternice pentru ca inca nu am primit nici un telefon ceea ce pana la urma e si normal pentru ca a trecut putin timp si nici nu stiu daca au intervievat toti candidatii. Pentru mine, faptul ca nu primesc un telefon de confirmare sau infirmare nu inseamna ca nu am obtinut jobul, ci ca am de-a face cu o persoana nerespectabila pentru care oricum nu as vrea sa lucrez. Si am intalnit si din acestia. Sper ca totusi aici totul se face la un alt nivel.
Maine ma asteapta inca un val de emotii pentru ca voi petrece cateva ore de practica in restaurantul hotelului Hilton, iar faptul ca scriu acum pe blog sper ca ma va ajuta sa le mai eliberez si sa nu imi dea mare bataie de cap pentru ca nu vreau sa ma tai (o greseala mai mare de atat nu cred ca exista). Dar indiferent de nivelul greselilor pe care le voi face trebuie sa imi intre in cap ca nu depinde viata mea de asta, ca mai exista joburi, ocazii, sanse si timp suficient, iar omul este supus greselii si cu totii am fost incepatori la un moment dat.

Hei! Nimeni n-a facut primii pasi in viata fara sa cada de cateva ori si in final, indiferent cat timp ne-a luat, cu totii am ajuns sa stim sa mergem pe doua picioare.

Valoarea suprema

2011-05-12T15:27:00.000+03:00

Am putine credinte in viata pentru ca nu prea are sens sa mi le definesc bine deoarece multe se schimba odata cu contexul.
Parerea mea este ca lucrurile cele mai fascinante sunt si cele mai infricosatoare si ce poate fi mai fascinant decat viata in sine? Este un cadou primit de la parinti si este datoria noastra sa stim sa il pretuim cat mai bine. De ce este infricosator? Pentru ca dispare asa cum a aparut. Infricosator este ca viata fiind delimitata de timp este unica si se incheie in mod definitiv prin moarte si nu ni se mai ofera o a doua sansa. Avem o copilarie, o adolescenta, o tinerete si apoi restul vietii. Fiecare varsta are avantajele si dezavantajele sale, farmecul propriu ce nu poate fi savurat decat in prezent. Nu are sens sa ne irosim acest cadou umplandu-ne de regrete, facand planuri sau traind in orice alt moment decat in prezent.
Ma uit in jurul meu si ma apuca tristetea cand vad atatia oameni nefericiti, suferinzi, chinuiti de nedreptate acceptand pe viata rolul de victima fiind oropsiti si damarati de toti ceilalti, dar mai ales de propriile familii. E pacat sa nu invatam sa ne aparam de cei din exteriorul nostru, sa ne cautam fericirea, sa nu mai amanam aceasta cautare pentru ca in fiecare moment atarnam de un fir de ata ce de multe ori nu e taiat de propriile maini.
Exista multe lucruri pe care nu le inteleg si pe care sunt sigura ca nu le voi intelege pana ce voi inchide ochii pentru ultima oara, dar cea mai mare intrebare este de ce exista oameni care lasa timpul sa li se scurga printre degete precum nisipul acceptandu-si propria nefericire si nefacand nimic (in afara de a se vaicari bineinteles)?
Ce irosire! Mai ales tinerii fac asta. Prinsi in cursa avida dupa bani acestia uita deseori sa isi traiasca propria tinerete. Isi spun gasind mereu scuza ca nu au bani sa se distreze, ca de asta muncesc pentru a-si putea permite independenta de parintii care le-au distrus adolescenta nelasandu-i sa participe la niciunele din distractiile varstei. Acestia nu se bucura, deci, nici de adolescenta, nici de studentie, nici de tinerete. Apoi se gasesc din nou presati de timp ca ating varsta de 30 de ani si "e timpul" pentru casatorie. Constransi de societate si de singuratatea prezenta (pentru ca muncind din zori pana in seara, evitand orice distractie mai ales din cauza oboselii si lipsei de timp relatiile de prietenie nu au cum sa se dezvolte) fac alegeri pripite in ceea ce priveste partenerul pentru tot restul vietii (asta insemnand bineinteles pana la divort). Mai apare si copilul pentru ca este un alt obiectiv de bifat in lista vietii. Si la un moment dat se produce o ruptura... inevitabila. Ajung sa isi dea seama cate au pierdut in acest timp trait cu o viteza ca la cursele de cai si incearca sa recupereze oarecum toate experientele pe care nu au avut ocazia sa le traiasca. Dar ce nu stiu ei este ca nu mai pot face fata noptilor albe in club, excursiilor spontane, campingului, petrecerilor pana in zori, junk food-ului. Fiorii dragostei nu mai sunt la fel ca in adolescenta, nu mai socializezi asa de usor, nu mai ai capacitatea de a te adapta usor, de a invata lucruri noi. Rezultatul? Foarte prost. Ajungi sa te distantezi de familie considerandu-i pe ei vinovatii pentru care tu nu ti-ai trait tineretea, ajungi sa iti urasti chiar si copilul, incepi sa nu mai ai performante la serviciu, depresia si toate lipsurile te prind in urma.
Da, viata are anumite etape peste care nu are sens sa le sari, sa crezi ca poti sa te intorci la ele, sa recuperezi.
Simti ca nu ai timp? Asta doar pentru ca nu iti acorzi tu timp pentru nevoile si trairile tale. Pana la urma ce e mai important decat propria fericire? Salariul? Banii vin si se duc si se fac in continuare. Care e sensul sa muncesti de dimineata pana seara doar ca sa poti manca ca sa poti trai in continuare sa te duci la munca? Am prieteni si am avut colegi care se plangeau de oboseala chiar si in timpul studentiei. Se mandreau totusi cu salariul mare si desi spuneau cu propria gura ca nu au timp sa il cheltuie, dar se complaceau in continuare in situatia creata.
Toti oamenii gresesc, asta e fara indoiala, dar majoritatea greselilor se indreapta. Daca nu se indreapta, tot trebuie sa mergem mai departe avand grija sa nu le repetam. Daca am pierdut o perioada din viata noastra, asta e. Fara regrete trebuie sa mergem inainte pentru ca mai mult ca sigur ne asteapta lucruri miraculoase. Si eu mi-am pierdut copilaria ceea ce a fost foarte tragic. Dar nu ma lamentez pentru ca am avut o adolescenta in care am avut mai multe bucurii decat orice copil de bani gata, iar in prezent imi traiesc tineretea ghidandu-ma pe ce am nevoie si pe ce este potrivit varstei mele. Nu pot sa ma vad altfel decat sunt. Nu pot sa cred ca daca nu fac eu tot ce e mai bun pentru mine va face altcineva in locul meu sau ma va ghida in acest sens. Fiecare e responsabil pentru sine. Daca nu poti fi responsabil pentru tine insuti, atunci cum sa crezi ca vei fi un parinte bun si deci responsabil pentru o noua viata?

Pe departe comoara mea cea mai de pret este timpul. Traiesc mereu ca si cum ar fi ultima zi, imi refuz orice suferinta si agresiune, fac ce imi place si caut sa ma inconjor de oameni asemenea mie. Nu e deloc o atitudine de om rasfatat (doar eu stiu cat de nerasfatata am fost) si daca obisnuiam sa mai plec urechea la ce spuneau cei din jurul meu, in prezent acest lucru nu se mai intampla. Cum poate sa stie altcineva ce este mai bine pentru mine sau in ce consta fericirea mea? Cum poate cineva sa imi ceara sa ii urmez exemplul cand si-a irosit viata pana la ultima picatura si cand este atat de departe de a atinge fericirea incat nici nu o poate depista cu un telescop? Cum poate cineva care si-a trait viata cu nesabuinta sa imi dea sfaturi de calitate si utile? Daca erau asa de bune de ce nu le-a aplicat el insusi, de ce nu le aplica in prezent? De ce sa ascult vocea unui om invidios poate?

Nu exista un pret pe care il pot pune pe timpul meu. Simt o furie greu de controlat atunci cand din cauze exterioare mie sunt obligata sa ma supun intarzierilor altora care nu impartasesc acelasi sistem de valori cu mine. Pentru ei e normal sa isi piarda timpul deoarece acesta nu are nici o valoare indiferent ca este vorba de o zi, o saptamana, o luna sau chiar si cateva minute. Iar acest comportament este asociat deseori si cu nepasarea, lipsa de respect, de cuvant, de seriozitate. Cum altfel daca nu isi ofera nici lor insisi aceste lucruri?

Si in loc de incheiere...

Like sands through the hourglass... so are the days of our lives. (Ca nisipul din clepsidra asa si zilele vietii noastre)

dar clepsidra vietii noastre nu mai poate fi rasturnata.

Inca o data... Romania

2011-05-04T09:56:00.000+03:00

Aruncandu-mi ochii peste statisticile oferite de blogspot, am observat ca printre cuvintele cheie date pe google care ajung la blogul meu sunt "facultate meseria de bucatar".
Evident am ramas cu gura cascata pentru ca asta cautam si eu inainte sa fac cursul de bucatari. Poate ca multi vor ramane socati de indrazneala noastra (a celor care vrem sa invatam cum trebuie orice), altii vor reactiona urat pentru ca noi, niste facatori de snitele, vrem sa ajungem la rangul zeitatilor cu diploma, dar nu despre asta este vorba aici.
DA, soc, exista in lume facultati si colegii dedicate artei culinare. Am plans o zi intreaga cand am aflat cat costa cursurile la renumita scoala "Le Cordon Bleu" pentru ca mi-am dat seama foarte repede ca nu imi voi permite niciodata sa le urmez. Pentru cei care nu stiu, "Le Cordon Bleu" este Harvardul artei culinare.
De ce avem nevoie si noi de o facultate a noastra a bucatarilor? Pentru ca in 4 luni si jumatate cat dureaza cursul la noi este imposibil sa cuprinzi majoritatea detaliilor, care pana la urma alcatuiesc aceasta frumoasa arta. Mie mereu mi-a placut sa studiez aprofundat. In prezent am o colectie impresionanta de carti de bucate, reviste, dvd-uri si bookmark-uri. Bineinteles acestea nu contin doar retete, ci o gramada de alte informatii de care are nevoie orice bucatar. Mai nou, in urma achizitionarii unui dictionar complet al plantelor aromatice mi-am facut si eu o gradina mica in care deja mi-au rasarit primele plantute pe care le ador si de abia astept sa creasca mari.

Legatura cu arta culinara? Trebuie sa stii cum sa combini plantele, devenite ulterior condimente, cu multele feluri de mancare. La fel si cu bauturile. Ce merge cu ce? De exemplu, am citit intr-o carte de bucate traditionala (a lui Radu Anton Roman) ca micii merg cel mai bine cu vin sec rose, nu cu bere cum este opinia generala.
Sunt multe lucruri pe care un bucatar trebuie sa le cunoasca. Un ingredient pus gresit si se strica toata mancarea.
Franceza iarasi este o limba importanta de cunoscut in acest domeniu. Pe mine personal ma scot din minti toti acesti "profesionisti" care pocesc denumirile unor preparate internationale celebre.
Am intrat in multe bucatarii, atat in perioada de practica, cat si ulterior dupa ce am vrut sa ma angajez (da, inca nu m-am angajat, dar asta e o alta poveste) si pe langa faptul ca in majoritatea este o mizerie crunta si nu se respecta nici o norma de igiena (nici la fitze nu e curat asa ca pretul mare nu garanteaza curatenia), nici nu sunt utilate complet. Chiar in cele curate, nu vei gasi niciodata toate ustensilele si aparatele care au fost descrise in curs (nici in bucatariile mai mari).
Mai multe detalii legate de aspectul medical... Ce trebuie sa manance copiii (care din pacate sunt tot mai abuzati de parintii iubitori care ii duc zilnic prin fast food-uri)? Ce trebuie sa manance bolnavii de diabet, care au afectiuni la rinichi, la inima etc? Sigur pentru asta exista medicii nutritionisti, dar nu ei fac retetele, ei dau doar ingredientele. Trebuie sa recunoastem ca obezitatea este din ce in ce mai periculoasa. Daca multi cred ca boala secolului este cancerul, eu ma indoiesc pentru ca pentru acesta s-au inventat solutii, iar in tarile civilizate sansele de supravieutire sunt foarte mari. Dar obezitatea este inca ignorata. Altfel cum explicam cantitatile excesive de zaharuri in mancare? (vezi Jamie's Food Revolution) Cum e cu glutamatul (care se afla mai ales in alimente super procesate si provoaca dependenta)? Cu siropul de porumb (care se asimileaza direct in organism fara consum de energie metabolica)?
Stiu ca multi zic " nu am timp pentru gatit, nu e pentru mine, e greu, ocupa prea mult timp". Tocmai pentru asta avem nevoie de bucatari buni, nu doar in Romania. Trebuie sa stii ca in momentul in care dai banii pe orice produs alimentar ca nu te "otravesti". Eu nu mananc nimic din oras, nu comand mancare acasa, nu consum nici un fel de mezel sau crenvursti sau alte preparate din carne tocata. Sunt alimente de ultima mana.
La noi nu sunt reglementate nici un fel de norme cu privire la aditivii alimentari. Substante care sunt interzise in restul Uniunii la noi se gasesc pe toate etichetele si in cantitati generoase. Ca sa nu mai zic ca nici nu cred ca pe etichetele acelea se afla toate ingredientele.

Avem nevoie de profesionisti adevarati, avem nevoie sa invatam in toate domeniile. Sigur, intr-o tara ca Romania unde facultatile care erau candva bune acum sunt la pamant, vin eu si altii cu pretentia sa avem o facultate serioasa de arta culinara. Este o gluma buna nu?

In final, va ofer un mic filmulet socant despre cum si din ce se fac chicken nuggets. Da si acestea contin glutamat, dar cred ca veti scapa de dependenta dupa ce ati vazut videoclipul. Intersanta reactia copiilor.

Tentatii, tentatii

2011-04-24T08:05:00.000+03:00

Pentru ca nu am avut niciodata chef de sarbatorit idei/evenimente/traditii in care nu cred, mereu mi le-am creat pe ale mele.

Ca multi altii, mult prea plictisiti si epuizati de atata agitatie sarbatoreasca, prefer sa ma inchid in casa si sa respir usurata ca nu trebuie sa fac fata calvarului pascal.

Da, stiu, am mai zis ca la fiecare sarbatoare parca vine apocalipsa cel putin sau daca nu macar o foamete serioasa pentru ca rafturile din toate magazinele si tarabele sunt golite parca de lacuste mutante.

Imi place mielul, dar mi se pare o mare prostie sa se gaseasca in magazine doar in perioada Pastelui si sa coste atat de mult. Pana la urma ce treaba are economia cu religia? Sau ce mancam cu religia? Daca ar avea o legatura, atunci am inteles ca traditia este sa inrosesti oua, sa faci cozonac, pasca si tot felul de preparate din carne de miel. Dar in epoca noastra oricum s-au distorsionat toate acestea: ouale sunt multicolore si cu desene pe ele (si nici macar nu trebuie sa depui efort, am vazut ca se vand direct asa in supermarket), cozonac si pasca mediocre se vand in cofetarii si magazine la preturi deloc mediocre (si pun pariu ca nimeni din comert nu pune cate 15 oua la kilogramul de faina asa cum face mama), iar mieii se vand direct transati si eviscerati asa ca pentru lenesi si pentru bineinteles cui nu ii "pute" carnea a miel. Restul s-au adaptat, au schimbat mielul cu pui, vita si bineinteles gustosul si sanatosul porc.

Si partea buna la toata tevatura asta este ca trebuie sa te vezi cu toate rubedeniile care aparent si-au propus sa iti provoace toxiiinfectie alimentara pentru ca altfel de ce s-ar supara cand declari ca nu mai poti manca.

Anul acesta, din fericire petrecut departe de casa, am ales sa sarbatoresc in stilul meu. Desigur ca desi in frigiderul meu se afla mielul preparat in mai multe forme (preferata mea ramane ciorba, de departe), am ales sa prepar si peste si sa aranjez platouri cu branzeturi frantuzesti. Delicios! Tentatiile mele de baza pe care, daca as avea un buget consistent in fiecare luna, le-as consuma exclusiv.

Si da, am ajuns la concluzia ca nu sunt o buna crestina, nu ca mi-as fi dorit. Imi pare rau ca nu pot sa imi dictez gusturile sau sa imi planific poftele, ca spal si am grija de casa cand am timp si nu cand imi zice calendarul, ca nu ma imbrancesc in magazine pentru o ultima bucatica de orice (ii multumesc domnului masiv care, dupa ce m-a imbrancit de era sa daram un raft, m-a injurat pe buna dreptate, doar ii stateam in drum - gest foarte crestinesc), ca nu am mancat niciodata pana mi s-a facut rau (bine, doar cand eram copil si nu rezistam tortului de ciocolata facut de mama, dar niciodata nu a fost nevoie de salvare), ca nu am lasat lenea sa ma convinga vreodata ca mai bine imi otravesc trupul cu produsele procesate, decat sa pun mana sa imi fac singura ceva mic si bun. Sa mai aduc vorba de toate babele bisericoase cu guri spurcate care sunt mereu insetate de o noua barfa? De preotii pentru care banii sunt scopul major? De tot consumerismul in a carui plasa cadem mereu mai ales de sarbatori? Atunci ma bucur ca nu sunt crestina, de nici un fel si probabil ca nu voi fi niciodata.

Cu fiecare sarbatoare mare, nu fac decat sa ma intreb de unde atata indobitocire?

"Crede si nu cerceta!"

Pai normal, ca daca as mai si cerceta, as ramane traumatizata pe viata. Pe cand asta e intotdeauna rolul parintilor.

De ce iubim barbatii?

2011-04-12T19:22:00.001+03:00

Probabil ca e o intrebare pusa ca titlu pe sute de bloguri care a aparut ca reactie imediata la deja mult prea cunoscuta "De ce iubim femeile?". Nu am aflat de ce iubim femeile, ba chiar am ramas putin traumatizata de toata povestea aia cu steluta cafenie (caci de acolo mi se pare ca izvoraste toata opera lui Cartarescu), nu am aflat nici de ce uram femeile (a aparut si replica aceasta tot sub forma de volum) si nu am aflat nici de ce iubim barbatii. Adica, stiu de ce iubesc eu barbatii... nu, un barbat, dar cam la asta se rezuma investigatia mea in aceasta directie.

O buna prietena de-a mea imi spunea ca rolul barbatului este sa fie paros. M-a amuzat teribil si nu am uitat nici pana in ziua de azi cata dreptate avea. Ma intreb daca mai exista femei (probabil la fel de bolnave ca si mine) carora li se intoarce stomacul pe dos la tipii pensati, epilati, frezati si raschetati cu lama prin tot felul de zone dubioase ale corpului. Tot prietena mea imi zicea ca a ajuns sa se simta complexata cand vede tipi (da, tipi, nu barbati) pe strada cu sprancene mai arcuite si bine definite ca ale ei (ea fiind clienta fidela a salonului de cosmetica).

Eu sunt de moda veche si am nevoie de existenta a doua sexe. Sexele clasice, nu cele inversate cum sunt cele de azi. Femeile devin tot mai masculine, mai neingrijite, mai nesofisticate, iar ei parca devin femeile de altadata. Homosexualii au creat curentul asta ciudat prin care au reusit sa efeminizeze si barbatii hetero.
N-am fost niciodata fan Brad Pitt, mereu mi s-a parut ca arata ca o papusa Barbie masculina (nu Ken), cu o fata plangacioasa care cere numai palme. Si mai amuzant mi s-a parut faptul ca l-a interpretat pe Ahile, iar toata echipa de filmare a ras de el ca era prea slabanog in fustita si sandalele lui.

Pana la urma barbatii ne atrag pentru ca sunt barbati, nu pentru asemanarea lor cu sexul frumos. Ca daca ar fi fost cazul, oricum avem si optiunea asta: lesbianismul.
Imi place si imparteala asta: sexul frumos si sexul tare. DA, sexul tare care a devenit plangacios, care se ascunde in fusta mamii pana la 30 de ani, atunci cand fuge dupa fusta nevestii (important de abordat intr-un post viitor: de ce naiba ii apuca pe toti la fix 30 de ani insuratoarea cu orice proasta e la indemana?). Da, sexul tare care a devenit slab, neindemanatic, care nu stie sa foloseasca nimic din trusa de scule, care se joaca pe net toate joculetele imbecile, care este atat de inadaptat si dependent si neajutorat de iti vine sa-i infingi in cap ultimul glont eliberator de suferinta.

Citisem pe un blog despre masculii alfa si beta si am ramas si acum cu impresia ca nu s-a inteles diferenta dintre ei. Masculul alfa este masculul dominant, cel care asigura resurse de toate felurile (pentru ca e in stare sa le procure), cel care detine puterea, cel care isi alege partenera/-rele, cel care conduce, cel care apara, cel al carui rol este mult mai semnificativ decat de a fi frumos. Si instinctual el este cel catre care toate femelele se indreapta pentru ca are toate calitatile de a procrea si perpetua specia.
Unul cu dintii orbitori de albi, cu tenul impecabil, pieptul epilat, picioare sfrijite, care nu e in stare sa bata un cui, sa schimbe un bec si care face pe el cand ridici tonul nu va fi niciodata alegerea mea.

Asa cum zicea si Sally cand s-a simtit atrasa de primul barbat: "Scuza-ma, dar e ceva in legatura cu grosimea gatului tau si latimea umerilor tai care ma face sa cred ca ai fi un vanator agil si ai asigura suficienta hrana pentru copiii nostri". Cam asta se intampla de fiecare data la nivel inconstient atunci cand simtim atractia.

Pana la urma e rolul femeii sa faca lumea mai frumoasa, iar, ei bine, pe barbatii ii iubim pentru ca sunt ei, naturali, puternici, dominanti, virili, parosi, deci barbati.

Paduchii Planetei

2011-04-10T20:39:00.001+03:00

Ascultand melodia "Earthsong" a lui Michael Jackson nu pot decat sa ma cutremur de fiecare data. E veche, geniala, cu mesaj puternic si videoclipul este infricosator.

Tind sa cred ca asa cum ingenuncheaza toate fiintele in acest clip, asa si planeta noastra batrana si formidabila a ajuns sa ingenuncheze in fata noastra, implorand mila si dorind sa fie crutata.

Nu am de gand sa tin pledoarii ecologiste pentru ca nu cred in ele. Toate acestea sunt facute tot cu scopul unor oameni de a face bani, de a ne ameti, de a ne face sa ne golim si mai mult buzunarele pentru ceva oricum viciat si suprasaturat de otrava (de toate tipurile).

Otrava si venin sunt exact cuvintele potrivite pentru tot ceea ce ne inconjoara, hraneste, ne umple plamanii si ne adapa mintea si corpul.

Otrava este ceea ce ne ofera planeta noastra magistrala ca razbunare pentru toata pacostea asta de modernizare.

Nu stiu ce o sa se intample in 2012. Nu sufar de nici o panica. Poate ar fi mai bine daca intr-adevar s-ar termina odata pentru totdeauna cu omenirea. Mai bine pentru lumea asta vie si nevivovata, nepervertita.

Nu mai pot sa cred decat intr-o curatare in masa a Iadului astuia in care traim, sa cred ca vor mai exista insule, paduri, taramuri virgine.

Imi amintesc de un episod din South Park (care, apropo, pe langa umorul bolnav si dus la extrem, transmite mesaje importante pe care nu cred ca le prind ingustii). "Lice capades" prezinta societatea de paduchi din parul unui elev. Aceasta este distrusa pentru ca, atentie, abuzeaza prea mult de "lumea" in care traiesc. Paduchii, la fel ca si oamenii de azi, refuza sa creada gogomania ca planeta pe care traiesc este vie.

Geniala abordare! Asa ca voi trasnmite mai departe mesajul: noi suntem paduchii planetei noastre mult prea vii si cat de curand aceasta va riposta in mod necrutator.

La ce folos banii?

Prima lipie

2011-03-29T17:10:00.000+03:00

Mi-am dorit de mult sa invat sa fac lipii singura si in sfarsit am gasit reteta potrivita.

Ce-i drept, nu am mai scris nici pe blog vreo reteta, iar aceasta m-a inspirat si mi se pare ideala pentru a fi impartasita.

Ce vedeti in poza este o idee venita in mod spontan care m-a ajutat sa savurez aceste painici nedospite.

Pentru lipii avem nevoie de 300-400 grame faina, 250 ml lapte, sare, un pliculet de drojdie uscata, 50 ml ulei.

Se amesteca ingredientele, se framanta, aluatul trebuie sa fie elastic. Se intind in foi subtiri si se coc in tigaia uscata. E bine sa alegeti o tigaie cu diametrul mai mare.

Dupa ce s-au facut lipiile mi-am pregatit restul preparatului: o bucata de pulpa de porc, taiata fasiute si pusa deja la marinat (ulei, ardei rosu si ardei verde iuti, usturoi, sare, piper, boia amestecate si date in blender), salata verde, andive, ridichi, ceapa verde, dressingul si cartofii prajiti, care nu se vad in imagine.

Fasiutele de carne se arunca intr-o tigaie incinsa. Nu se mai adauga ulei, e suficient cel din marinada. Dupa ce se rumenesc bine, se stinge cu vin alb si se mai lasa putin ca sa se patrunda aromele.

Dupa ce am spalat si taiat toate ingredientele pentru salata, se amesteca usor de cateva ori, iar dressingul se adauga doar la servire.

Am facut un dressing dintr-o lingurita de mustar, 2 linguri de otet balsamic de calitate, o lingura ulei masline, 2 linguri apa calda, sare si piper. Se amesteca bine intr-o cana si se adauga peste salata.

Nu voi mai explica prepararea cartofilor prajiti pentru ca banuiesc ca nu exista persoane care sa nu stie cum se realizeaza.

Chiar gandindu-ma la aceasta combinatie ma apuca pofta. Este o alternativa la saorma vanduta pe strada, o alternativa mult mai gustoasa si mai sanatoasa. Nu am folosit maioneza sau alte sosuri din tuburi. Se poate renunta la cartofii prajiti, preparatul va ramane la fel de gustos. Iar in loc de carnea de porc se poate folosi si carne de pui preparata la fel.

Pofta buna!

Iarta si uita

2011-03-25T16:02:00.000+02:00

Am vorbit ieri despre noua mea credinta in puterea iertarii. As vrea sa dezvolt mai pe larg acest subiect deoarece mi se pare un aspect important in viata fiecaruia.
Eu cred ca am iertat cu adevarat doar de doua ori in viata. Bine, probabil ca am facut-o de mai multe ori, dar pentru lucruri minore si poate nici nu am considerat nevoia de iertare pentru ca nu am resimtit vreo pierdere, jignire, suferinta.
Sunt absolut convinsa ca iertarea este cadoul pe care ni-l oferim noi insine si nu are legatura cu cel care ne-a cauzat raul. El trebuie sa se ierte singur.
Prima data cand am simtit miracolul iertarii a fost in vara lui 2006, cand aveam 18 ani si tocmai aflasem ca iubitul meu de atunci (alaturi de care aveam o relatie de 3 ani) ma insela in mod constant. Si nu oricum, ci mergand la prostituate. De ce ma refer la iertare comparand-o cu un miracol? Pentru ca pana in acel moment eram ingrozitor de nefericita alaturi de el, pentru ajunsesem sa il urasc, sa ii doresc si sa ii fac rau, sa ma razbun pentru toata suferinta pe care mi-a cauzat-o pana in acel moment, pentru toate lacrimile si noptile nedormite. Cand am aflat asa-zisa cumplita veste, a fost ca o revelatie pentru mine pentru ca intr-o secunda toata suferinta mea disparuse odata cu ura si cu setea de razbunare, odata cu sperantele ca intr-o zi se va indrepta si vom avea parte de un viitor fericit. Nu a fost nimic fortat, ci 100% o reactie naturala. M-am eliberat si iertarea, uitarea si descatusarea mea s-au produs simultan si instantaneu. Toate aceste trairi se petrec astfel tocmai pentru ca sunt veritabile. Si este cat se poate de adevarat ca nu poti sa ierti fara sa uiti, dar uitarea aceasta se refera la emotiile traite, la durerea si suferintele cauzate, la orice sentiment de pierdere si frustrare. Uitam durerea, nu ceea ce a cauzat-o. Pentru ca e bine sa stim ceea ce ne-a provocat-o pentru a nu repeta greselile pe viitor. Tin partea ratiunii si intotdeauna am crezut ca o relatie (de orice tip) se degradeaza din vina a doua persoane, nu a unuia singur. Pentru mine acea fapta a lui a fost "the deal breaker", picatura care a umplut paharul, care m-a trezit la realitate si m-a determinat sa rup o relatie defectuoasa care nu avea nici o sansa de imbunatatire. Daca el s-a iertat sau nu, prea putin conteaza.

A doua mare iertare mi-am acordat-o cu privire la tatal meu caruia i-am simtit cumplit lipsa cat am crescut si care, tocmai prin aceasta lipsa fizica si spirituala, mi-a distrus in mare parte copilaria. Acuzandu-l si urandu-l ca nu a luptat suficient de mult pentru mine cat am fost copil, am purtat aceasta suferinta pana la varsta de 22 de ani. Desertandu-mi toata otrava intr-o conversatie care a inceput oarecum banal si dupa o pauza de cateva luni in care am refuzat orice contact cu el, timp in care am avut ocazia sa reflectez si sa fac alegerea corecta pentru mine in primul rand, iertarea iar s-a produs instantaneu. In momentul in care mi-am dat seama ca povara din sufletul meu disparuse, am reluat legatura cu tata, iar acum avem o relatie foarte buna. Desigur, nu poate sa compenseze lipsa lui in trecut, nu poate nimeni sa intoarca timpul inapoi, dar daca prezentul se apropie de ideal, de ce mi-as mai dori sa schimb ceva? Am parte de apropierea pe care mi-o doream, de sprijinul lui, de dragostea parinteasca. Nu imi pasa de ceea ce cred cei din jur, niciodata nu mi-a pasat. Nu simt ca o neindreptatesc pe mama care m-a crescut. Ce a fost intre ei este pur treaba lor. Refuz sa aleg si sa il arat cu degetul pe cel care e parinte "mai bun". Relatia mea cu tatal meu ne priveste doar pe noi doi, asa cum orice relatie implica doar persoanele intre care aceasta se realizeaza. Unul dintre cele mai atroce lucruri in viata este obligarea copilului sa aleaga intre parinti. Este o trauma greu de depasit indiferent de varsta copilului. Am trecut prin asta, de mai multe ori retraind diferite situatii si mi-am jurat ca sange din sangele meu nu va trai astfel de momente.

Deci iertarea poate reconstrui sau distruge definitiv relatii, dupa cum am si exemplificat. Menirea ei este sa ne ridice povara din suflet si sa ne ajute sa mergem mai departe. Este un proces greu si dureros, dar care merita sa fie parcurs.
Tot din experienta am aratat si in cazul de fata ca nu exista greseli care nu pot fi indreptate si cu totii avem sansa aceasta.
Iar daca simtim ca durerea, frustrarea si ura nu ne-au parasit desi am spus ca am iertat, aceasta iertare nu a avut loc si mai avem de lucrat pentru a ne darui ceea ce meritam: lumea. (vezi Guy Corneau - Calau si victima)

Oamenii nu se schimba

2011-03-24T19:10:00.000+02:00

Titlul este un cliseu, stiu, dar am invatat ca tocmai acestea ne atrag in viata. Avem tendinta sa ne dorim clisee, sa ne incadram in tipare si sa credem in stereotipii. De ce? Tocmai pentru a ne convinge de fapt ca ele nu sunt reale decat in mintea noastra si pentru a ne gasi fericirea combatandu-le.
Cred ca e cea mai mare prostie sa crezi ca oamenii nu se schimba. Acestia sunt fiinte slabe, influentabile si sub stimulul potrivit intr-un anumit context schimbarea se produce cu probabilitate 100%.
Sa fim seriosi, pana si cele mai masive stanci sunt erodate de o picatura de apa si isi schimba forma si structura dupa aceasta.
Cum oamenii nu sunt stanci, transformarea ar trebui sa se produca mult mai usor, nu?
Exemple sunt multe. Ganditi-va cand ati realizat prima data cat de nasoala este viata. V-ati schimbat modul de a o privi si cu siguranta atitudinea in fata ei. Eu stiu cu siguranta ca mi s-a intamplat in liceu cand mi-am pierdut naivitatea, am realizat ca nu pot schimba lumea, ca scara mea de valori nu se aplica in realitatea curenta si ca va trebui sa ma adaptez, sa imi ingros pielea pentru a avea macar sansa la fericire. Altfel as fi suferit ca proasta pentru orice nesimtire careia victima am si fost.
Eu nu cred in "oameni rai" si "oameni buni". Toti cand ne nastem suntem imaculati ca o foaie alba de hartie pe care parintii ne deseneaza personaliatea. Oricine stie ca parintii au un rol definitor in viata si copiii raspund la stimulii pe care ii primesc. Un copil traumatizat, lipsit de atentie, de o educatie potrivita, lasat flamand si tratat ca un animal va fi criminalul de maine. Cel abuzat va deveni abuziv. Cel dependent nu se va descurca niciodata in viata. Cel prea laudat si rasfatat nu va respecta pe nimeni si va fi nefericit pentru ca va avea impresia ca totul i se cuvine. DAR niciodata nu spune niciodata! Nu asta e regula? Bineinteles ca acestia nu se vor schimba pana cand nu va crede in primul rand in aceasta posibilitate si pana nu va interveni factorul necesar.
Sa mai spun? Oamenii singuri sunt singuri pentru ca aceasta este alegerea lor. Ei nu cred de fapt ca sunt capabili sa relationeze si tocmai de aceea nu o fac. E mult mai confortabil oricum sa dai vina pe altii.
La fel si cu femeile care nu pot tine langa ele un partener si cred ca o relatie amoroasa este cheia fericirii absolute. Cu mentalitatea asta cine s-ar apropia de ele?
Avem pretentia ca cei din jurul nostru sa se schimbe desi noi nu facem nici macar un gest in acest sens.
Culmea e ca atunci cand ne schimbam noi insine, chiar daca schimbarea nu este radicala, ii obligam pe cei din jurul nostru sa se schimbe si ei. Fara sa le-o cerem. Pentru ca asta e regula. Se schimba datele problemei.
Si e cat se poate de natural. Se numeste evolutie. In fiecare zi primim date si informatii noi care ne modifica ziua, saptamana, intreaga viata.
Eu personal am reusit sa ma schimb intr-un an cat in 7 vieti. Eram un fel de Mr. Monk cu sanse mici la vreo picatura de fericire. Si am ales totusi sa imi curm suferinta. Bineinteles ca nu a fost usor, am muncit si inca muncesc mult ca sa nu am vreun regres. Mi-am creat noi credinte care imi starpesc orice muguras de suferinta. In primul rand, cred ca orice greseala poate fi indreptata. Iertarea este darul celui care iarta, nu a celui care o cere. Si refuz sa fac orice lucru impotriva vointei mele. Da, "trebuie" este doar o inventie care provine din multe frustrari si traume. Singurul lucru care TREBUIE sa il facem este sa ne ascultam instinctele si sa ignoram ceea ce ne spun altii pentru ca doar noi insine stim ce este cu adevarat bine pentru noi. Noi stim ce avem nevoie, noi ne indeplinim aceste nevoi.
Si in ultimul rand, sunt ferm convinsa ca singurul lucru definitiv in viata este moartea. In rest, totul este supus schimbarii.

Si ca sa facem legatura si cu mesajul din poza, pentru mine schimbarile care se produc in jurul meu ma infricoaseaza de-a dreptul, dar am invatat ca intotdeuna leacul pentru frica este sa o infrunt.

Zis si facut.

Cea care alina

2011-03-17T13:57:00.001+02:00

Am facut o pasiune pentru scriitoarea Anna Gavalda si mai am putin si termin de citit tot ce a publicat.
Recent, am citit romanul "Cea care alina", un roman pe care l-am asteptat mult timp, pe care mi l-am dorit de doi ani sa il am si sa il pot parcurge, iar anticiparea nu mi-a spulberat asteptarile.
Ca toate celelalte scrieri ale Annei Gavalda si acest roman este dedicat vietii. Uitam sa traim, desi in mod paradoxal facem asta zilnic. Ne confruntam cu probleme, cu proiecte, cu planuri, ne aglomeram zilele pana la sufocare fara sa respiram o secunda si sa ne bucuram ca suntem in viata si asta inseamna mult prea mult.
Romanul se invarte in jurul vietii unui arhitect blazat, care imbatraneste prematur dupa ce afla vestea ingrozitoare ca o prietena de-a lui a murit.
Isi retraieste trecutul, se umple de regrete, ajunge atat de oribit de amintiri si tristete incat intr-un moment de neatentie este lovit de un microbuz, care, culmea, il trezeste la viata. Acesta porneste apoi intr-o calatorie, pe care as putea sa o compar chiar cu un drum initiatic in care invata sa se bucure de viata. Intalneste personaje noi, ciudate, desprinse parca dintr-un taram magic, se indragosteste si se poarta exact cum nu si-ar fi permis inainte. Dupa aceasta revelatie, repeta aproape obsesiv "imi dau voie sa traiesc". Suna ciudat, probabil, pentru unii, dar mie mi s-a parut genial. Pentru ca imi dau seama ca nici eu nu imi dau voie sa traiesc si privesc cu tristete amara in jur pentru ca vad atatia oameni care nu isi dau voie sa traiasca.
Concluzia la care am ajuns dupa ce am citit romanul Annei Gavalda este ca indiferent de suferinta pe care am resimtit-o la un moment dat in viata, indiferent de pierderile care au cauzat aceasta suferinta, indiferent de intunericul in care orbecaim, la un moment dat va trebui sa gasim puterea de a ne ridica, de a deschide ochii si de a ne da voie sa respiram viata. De ce? Pentru ca avem aceasta putere.
Romanele si povestirile acestei scriitoare au un mesaj atat de puternic fara a avea un limbaj pompos. Poate ca tocmai din acest motiv sunt atat de impactante.
Nu pot sa fiu obiectiva, nu imi doresc sa fiu, Anna Gavalda nu este o scriitoare geniala, nu o pot pune lalolalta cu Tolstoi, Hugo, Proust, dar pentru literatura ea reprezinta ceva original, potrivit epocii noastre, mulat perfect pe sufletele noastre aproape moarte si o sansa pe care toti trebuie sa ne-o acordam.

Pentru final o sa va las un mic fragment:
"Ceea ce urmeaza e fericire, iar fericirea e foarte stanjenitoare.
Nu se potriveste.
Asa se spune.
Asa spune lumea.

Fericirea este fada, dulgeaca, boring si necesita mult efort.
Fericirea plictiseste cititorul.
Sau omoara dragostea."

Anunt important!

2011-03-06T09:22:00.000+02:00

Am gasit o pisica neagra in zona Giurgiului (pe strada Nicolae Dragan). Avea o zgarda bleu la gat. Pisica este adulta, are blana lunga si ochii verzi deschisi. Se vede ca e crescuta in casa, e foarte sociabila, mananca bobite si stie sa foloseasca olita. E foarte vorbareata.
Din pacate am gasit-o intr-o stare foarte proasta, cred ca e plecata de mult de acasa. Este foarte slaba, nu am vazut in viata mea pisica asa de slaba. In rest, nu pare sa aiba paraziti, dar oricum dupa ce se va pune pe picioare o sa o si deparazitez ca sa fiu sigura ca e sanatoasa. Nu prezinta leziuni si, in afara faptului ca este foarte infometata, se afla intr-o stare buna.
Pisica va fi disponibila pentru adoptie in maxim 2 saptamani. Momentan este la dieta de ingrasare.
Doritorii sunt rugati sa sune la 0722199213 sau sa imi scrie pe emailul afisat in profil.

Nu mai pot cu etnobotanicele

2011-03-01T17:17:00.003+02:00

Vroiam sa scriu un text despre 1 martie si martisor, dar rasfoind o revista pentru femei mi s-a urcat tot sangele in cap cand am citit un super sfat: sa nu folosim etnobotanice daca vrem sa ne protejam fertilitatea. Ok, deci iar am ajuns sa dau bani ca sa mi se insulte inteligenta.
Nu mai pot cu etnobotanicele! Si mai ales nu mai pot cu toti ultragiatii astia de la TV care inca nu au inteles ca solutia nu e sa interzica, sa se oripileze si sa dea ochii peste cap din cauza "copiilor din ziua de azi" . Surpriza, doamnelor si domnilor! "Copiii din ziua de azi" nu sunt decat rezultatul societatii in care traim. Intr-un sistem viciat nu poti crea copii, oameni sanatosi fara putin efort. Si inca o surpriza: datul ochilor peste cap si interzisul nu se pot considera eforturi.
Am inteles ca aceste substante sunt consumate de oameni din toate categoriile de varsta. Deci, daca un adult nu poate intelege ca aceste substante toxice obtinute 100% din laborator, prezentate genial sub denumirea de etnobotanice, nu sunt tocmai ideale pentru un corp sanatos, ce pretentii mai avem de la adolescenti?
Ba si mai mult. Se pare ca in 2000 de ani nimeni nu a inteles ca e natura adolescentilor sa devina rebeli si tocmai ce e interzis ii atrage si mai mult. DA, psihologia copiilor se aplica la toate varstele si daca ii vei spune unui copil "nu face aia", pai exact AIA o sa faca. Este gandirea de bun simt ca prin interzicere nu faci decat sa inrautatesti situatia.
Degeaba dam vina pe anturaj, pe societate, pe filmele de la televizor, pe internet, pe profesori cand de fapt vina este a noastra, a parintilor care nu isi asuma niciodata, niciodata, nici macar o data responsabilitatea pentru greselile copiilor nostri.Si apropo, societatea incepe de la nivel familial.
Desi am avut parte de o famile destramata, certuri, scandaluri si multe alte orori, un lucru l-am inteles de cand eram copil si nici pana in ziua asta nu l-am uitat. Datoria parintilor, in afara de a tine copilul in viata, este sa-l invete sa aiba discernamant, sa poata sa deosebeasca diferenta intre bine si rau si sa ia deciziile cele mai bune pentru el insusi. Pentru ca, ghiciti ce? Pana la urma fiecare e responsabil pentru faptele sale. Nu exista fapte fara consecinte indiferent cat speculam. Iar in opinia mea, cel care nu a putut sa faca acest lucru pentru copilul sau s-a ratat ca parinte si nici nu merita sa fie numit asa.
Eu, in ciuda vietii nenorocite pe care am avut-o pana acum, ma simt norocoasa din punctul acesta de vedere pentru ca parintii mei, lasand deoparte greselile facute, au avut grija sa ma invete lucrul cel mai important: sa ajung sa iau cele mai bune decizii pentru mine.
Va rog sa ma serviti cu cele mai scumpe si cautate droguri, sa ma tentati, sa le faceti legale, sa le dati gratis caci de fiecare data voi intoarce spatele, voi refuza sa ma otravesc si voi merge mai departe fara cea mai mica urma de regret.
Asa ca sa tratam situatia cu mai multa responsabilitate, atentie si bun simt si sa lasam ultraismul deoparte pentru ca daca ajungem sa facem totul ilegal mentalitatea tot nu o sa se schimbe si nu o sa ajungem decat sa inrautatim tot. Niciodata negarea nu este o solutie a problemei. Cum e si cu prostitutia, dar... asta va constitui alta postare.

O primavara fericita!

In spatele unui zambet

2011-02-23T15:24:00.000+02:00

In spatele unui zambet se ascund multe lucruri foarte rar stiute de straini si uneori la fel de rar stiute de noi insine.
Zambesc cand ma simt bine, cand cunosc pe cineva nou, cand ma bucur si mi se pare ceva amuzant.
Dar ma suprind zambind cand imi amintesc si lucruri tragice, cand ma cert cu cineva sau cand mi se intampla ceva de o asemenea absurditate incat refuz sa cred ca e real.
Interesant sau nu, acestea sunt reactiile mele naturale si daca as privi in jur as descoperi comportamente la fel de bizare si in jurul meu.
Zambetul ne deschide drumuri catre alti oameni, catre oportunitati, catre pasul urmator in viata.
Nu ii acordam asa de multa importanta, cel putin nu in mod constient, dar cu ajutorul lui comunicam si transmitem destule informatii.
Sa nu uitam ca ne este cea mai la indemana masca atunci cand ne simtim rau si nu vrem sa ne aratam vulnerabili.
Personal, ma feresc de oamenii prea zambareti pentru ca nu vreau sa imi imaginez ce se ascunde in spatele acelor masti bine lipite. Am invatat in timp ca emotiile autentice sunt cele traite la o intensitate redusa intr-o durata scurta de timp. Deci nu putem sa fim zambitori tot timpul, asa cum nu putem sa fim suparati sau tristi in permanenta.
Ceea ce ma amuza cel mai mult (da, m-ati prins, zambesc) este invidia oamenilor "cu probleme" fata de acesti zambareti. Din cand in cand ar trebui sa ne traga cineva de maneca si sa ne spuna ceea ce este evident: "Hei, tu, bosumflatule! Nu exista oameni fara probleme si e ok sa fii suparat din cand in cand. Asa functioneaza viata."
Partea amuzanta e ca am o zi cat se poate de proasta, dar faptul ca am scris acest textulet m-a facut sa ma simt mai bine. Se pare m-am tras singura de maneca. Si, yey, nu ma mai doare nici capul.

Sa infloreasca primavara

2011-02-20T17:47:00.000+02:00

Se apropie sfasitul iernii si ma gandesc la primele triluri ale pasarilor primaverii care ma trezeau in dimineti prea insorite pentru sufletul meu intunecat. Sunt mai increzatoare anul acesta si astept sa infloreasca primavara si in sufletul meu de aceasta data. Imi doresc sa ma ridic din mocirla bucuresteana si sa las razele soarelui sa imi gadile pometii zambareti, din ce in ce mai rar udati de lacrimi amare.
E ciudat cum celebra madlena a lui Proust se gaseste in fiecare dintre noi. In cazul meu e vorba despre obsesia mea pentru placinta cu mere si inghetata de vanilie care imi aminteste in mod ciudat de viitor.
Desi florile sufletului meu sunt specifice anotimpului sufletului meu, ale toamnei, pentru primavara imi doresc lalele. Pline de incarcatura emotionala (da si acestea), lalelele ma cuceresc prin simplitatea lor, prin fragilitarea petalelor care se desprind cu atata usurinta si ma dezarmeaza pentru ca imi aduc aminte de tine, mereu grabit, mereu pe drumuri si pe fuga (fuga in care m-ai atras si pe mine), mereu agitat si intarziat ai aterizat in fata usii mele cu un brat de lalele invelite in... ziar. Dezarmant. Fara cuvinte.
Ce imi doresc pentru primavara lui 2011 e ceea ce imi doresc pentru toate primaverile de acum incolo: sa ploua cu soare, sa ma inconjor de flori, de carti iubite, prieteni buni zambitori si sa privesc in liniste un camp de lalele.

Cand o sa dispara Cosmo?

2011-02-02T08:50:00.000+02:00

SUX

Desi am zis de anul trecut din ianuarie ca o sa renunt sa mai arunc banii pe fereastra cumparand revista Cosmopolitan in fiecare luna, de abia in toamna m-am lecuit definitiv si am renuntat la ea.

Niciodata nu am fost de acord sa platesc pentru ceva (orice obiect sau serviciu) si sa nu obtin nici o satisfactie, ba chiar mai mult sa ma enervez peste masura. Cam asa era si situatia cu aceasta revista pana cand agramatismele lor, lipsa de interes si articolele insipide au atins cote de nesuportat si am decis sa ma menajez.

Nu stiu de ce mi se pare (oare doar mi se pare?) ca de cand a plecat Elena Francisc de la redactie totul s-a dus pe apa Sambetei. Poate era doar varsta mult prea frageda pe care o aveam cand am inceput sa citesc Cosmopolitan, dar pe vremea aceea articolele mi se pareau geniale, revista stufoasa parea muncita si nu exista atata repetabilitate.

Acum tot ce poti citi in revista "Cosmo" (am observat ca le este lene sa isi scrie titlul complet pe cotorul revistei) sunt articole despre sex si tipi "hot". Foarte interesant! Da, probabil daca eram in epoca in care sexul era inca un subiect tabu si nu exista acces la informatii pe toate gardurile. Oare chiar asta este singura preocupare a femeilor din ziua de azi? Ca mie parca nu imi vine sa cred ca am devenit o specie mai putin evoluata de nimfomane analfabete in cautare de raspunsuri pe care doar Cosmopolitan le poate oferi.

Nu stiu cum a reusit Gabriela Zavaleanu sa distruga tot ce cladise predecesoarea ei. Banuiesc ca revista are succes din moment ce doamna Zavaleanu se afla inca in fruntea revistei (anul acesta se implinesc 5 ani de cand este redactor-sef). Fapt ce ma face sa trag concluzia ca si publicul lasa mult de dorit.

Am citit si eu reviste aduse din strainatate si Cosmopolitan Romania nici nu se poate compara cu surorile din afara granitelor. Si asta tinand cont ca unele articole sunt pur si simplu traduse (prost) si tot nu se ridica la nivelul dorit.

M-am saturat sa le si numar greselile, m-am saturat sa ma uit spre vraful de reviste aparute inainte de 2006 si sa oftez cu nostalgie dupa revista mea iubita. Cand citesc articolul Simonei Catrina din revista Tango (care a devenit de fix un an revista mea preferata), nu stiu cum sa reactionez: sa rad sau sa ma apuce groaza de gafele si greselile monumentale care umplu atatea pagini colorate in revistele de femei, reviste deloc ieftine, reviste scrise de oameni cu studii de specialitate, zica-se. De fapt, ce pretentii sa am de la niste tipese care scot pagini lucioase pe banda rulanta, cand si in carti serioase, asemenea deloc ieftine, gasesti traduceri proaste, greseli de tehnoredactare si de gramatica. Prefer sa citesc cartile vechi din biblioteca mamei decat sa cumpar editiile noi, frumos colorate, din care putem invata sa devenim analfabeti (daca nu suntem deja). Ma multumesc ca stiu engleza si franceza suficient de bine incat sa pot citi operele in limba in care au fost scrise, dar ce ma fac cu celelalte? Sa invat rusa, spaniola, japoneza, germana si altele? Inseamna ca doar cu asta mi-as ocupa viata.

Din pacate doar luciul a ajuns sa conteze in viata. 100% aparenta, 0% esenta. Rusine!

Jobbing

2011-01-28T17:24:00.000+02:00

Am terminat scoala de bucatari pe 8 decembrie. Nu prea m-am grabit sa imi caut de lucru stiind ca sunt oricum o gramada de locuri de munca pregatite si pentru proaspetii absolventi. Mi-am zis sa astept sa treaca sarbatorile si implicit sa inceapa noul an pentru a-l incepe in forta si a-l intampina cu schimbari mai mult sau mai putin majore.
Chiar incepand cu 3 ianuarie am depus primele cv-uri si deja imi suna telefonul ca la posta. Am fost la cateva interviuri, mi s-au oferit si posturile pentru care am aplicat, dar ceva a mers totusi prost undeva din moment ce inca nu am un job stabil.
Urma sa decid pe care din doua oferte atractive sa o aleg: un post de ajutor de bucatar la un restaurant nou pe strada Selari (in centrul istoric) cu ocazia sa invat sub indrumarea unui bucatar francez (salariu 1000 lei, program de 12 cu 24, carte de munca si toate actele in regula) si un post de bucatar la o cafenea la Piata Romana (1200 lei plus 5% din vanzari, acte in regula, program 12 cu 24).
Sub indrumarea altora si a propriei lacomii m-am dus normal spre varianta cu mai multi bani. Mare greseala! Sper sa uit cat mai repede aceasta gafa uriasa. Oricum mi-am platit greseala cele 2 zile cat am stat la cafenea.
Cum? La cafeneaua de fite nu prea erau conditii potrivite de munca. Si asta am spus-o cu toata dragalasenia. Pentru ca in locul ala inghetai de-a dreptul (nu aveam voie sa facem risipa de gaze pentru a ne incalzi). Nu aveam ajutor pentru spalatul vaselor, nu aveam apa calda (decat un firicel cand avea patronul chef sa nu se zgarceasca), aragazul era din acela vechi (si pierdea gaz, fapt ce mi-a cauzat niste dureri neplacute de cap si usturimi la ochi), friteuza era stricata, frigiderul era un dezastru (mi-era si sila sa ating alimentele de acolo si ganditi-va ca unii chiar dadeau bani buni pentru portiile de alimente expirate). Iar de program nici nu mai vorbesc. Stabilisem la interviu un lucru si cand am inceput serviciul: nu stai 12 ore, ci 14 sau pana la ultimul client in weekend (asta insemna dupa 1 noaptea cand programul incepea la 8 dimineata), "vii si maine si poimaine" (deci 3 zile consecutiv). I-am spus de problema cu aragazul si a zis ca stia. Mi-am zis "super! deci pot sa sar in aer linistita!". Iar problema cu friteuza nu era fita pentru ca nu foloseam cartofi congelati, ci cartofi pe care ii curatam si ii taiam live, iar pentru o portie am stricat de doua ori cartofii (ii ardea la exterior si in interior erau cruzi). M-am lasat pagubasa si i-am prajit in tigaie. Oricum am primit si comenzi care nu erau in meniu (exact cartofii prajiti cu snitel de pui).
Nici ajutorul de la vase nu e de ignorat pentru ca atunci cand iti ies bonurile pe banda rulanta nu prea ai cum sa te imparti. Iar daca bucataria e si mica si nici prea dotata in ustensile si vase dureaza mai mult efectuarea comenzilor. Meniul era usor. In mare parte doar salate, sendvisuri, paste si alte chestii simple (meniu breakfast adica oua prajite si bacon).
Si nici patronii nu au fost cine stie ce. Si-au adus cainele in bucatarie, fetele lor au venit iar cu alte randuri de fite si pretentii. Plus, pe langa faza cu aragazul, cel mai mult m-a deranjat faptul ca in timpul in care eu efectuam comenzile primite de la clienti venea "sefa" si ma tot baraia la cap sa ii fac de mancare. Mai imi trebuiau cel putin inca doua seturi de maini sa fac tot ce mi se cerea in asa putin timp. Si eventual inca unele de rezerva pe care sa le tin la cald ca sa tina locul celor inghetate.
Am spalat la vase cu apa gheata pana am crezut ca imi cad mainile. Si in timpul acesta incepusera sa mi se prelinga lacrimile pe obraji si mi-am zis ca eu nu pot ramane aici pentru ca ma irosesc de-a dreptul si nu pentru asta am renuntat la facultate, nu pentru oua prajite si apa inghetata.
Sa mai spun ca nici macar nu aveau un vestiar decent? Sau ca toaleta angajatilor era execrabila (de abia incapeam in ea si era si ingrozitor de murdara si friguroasa).

Noilor invatacei si absolventi le ofer urmatoarele sfaturi:
- la interviu discutati cat mai multe detalii referitoare la postul oferit
- trebuie sa stiti din cati membri e formata echipa (eu eram singura singurica si nu inteleg de ce tocmai la acest interviu am uitat sa intreb, pentru ca la celelalte am si intrebat si mi-au fost si prezentati)
- care este programul "pe bune" si daca vi se ofera transportul pana acasa daca acesta se prelungeste dupa ora la care mai circula RATB-ul
- daca vi se ofera carte de munca si asigurare medicala
- cereti sa vedeti bucataria, meniul si eventual retetarul (aici nu aveau retetar, trebuia sa ghicesc eu retetele si modul de prezentare din meniu in care erau doar insirate ingredientele)
- intrebati de ce este postul vacant (eu am intrebat si nimeni nu a vrut sa imi raspunda de ce plecau bucatarii de acolo)

Nici nu mai imi aduc aminte asa multe lucruri, dar oricum a fost o experienta negativa pe care sigur nu o voi mai repeta. Inca nu am ajuns in halul ala de disperare incat sa accept orice job (si stiu ca sunt o gramada de oameni amarati care isi sacrifica mandria si accepta orice din partea patronilor pentru a-si intretine familia; ma bucur doar ca nu fac parte din ei). Eu militez pentru decenta in orice. Tin la respectul pentru client si nu pot servi un fel de mancare pe care nu l-as servi apropiatilor mei. Tin la respectul dintre oameni care ar trebui sa existe indiferent de statutul patron, bucatar sau ajutor la vase. Am pretentii atat de la mine, cat si de la ceilalti. Calitatea primeaza si imi vine sa rad si acum cate progenituri de oameni "celebri" au venit pe la cafeneaua din Romana si s-au imbuibat cu alimentele alea dubioase pe care au dat o caruta de bani.

Cred ca refuzand sa lucrez in astfel de locuri si pentru astfel de oameni descurajez oarecum fenomenul acesta. Din pacate eu sunt doar una si cu siguranta postul a fost ocupat la 2 secunde dupa ce am refuzat sa mai merg. Aceasta este Romania, dar sunt sigura ca exista si locuri de munca potrivite mie asa cum sunt pentru toti. Trebuie doar sa am rabdare si sa fiu perseverenta, sa nu ma ascund in cochilia mea, sa arat ce pot face chiar si cu asa putina experienta. Un lucru e bine de stiut: in Romania e foame de oameni seriosi si cand ne gasim unii pe altii nu exista mai mare fericire. Asa ca, angajatorule serios, unde esti eu te voi gasi, asteapta-ma si ofera-mi postul cu zambetul pe buze caci nu te voi dezamagi!

Happy birthday, you're so great!

2011-01-21T07:48:00.000+02:00

Ziua de azi nu e cu nimic mai speciala decat celelalte zile. Tu m-ai invatat asta. De ce sa sarbatorim doar la "ocazii speciale"? Sarbatorim in fiecare zi, nu doar aniversari, zile de nastere, craciunuri si alte zile speciale ale altora. Sarbatorim viata in fiecare zi. Sarbatorim ca traim, ca imbatranim, ca ne-am cunoscut, ca ne iubim, ca ne certam, ca reusim sau esuam. Au trecut doar 23 de ani si vor urma multi altii in acelasi ritm nebunesc cu alergaturi, cu imparteala intre toti cei care ne cunosc si ne iubesc, cu toate aiurelile si haosul care ne inconjoara, cu joaca noastra serioasa, cu uitatul cheilor si actelor, cu joburi noi si aventuri din vacante, cu petreceri si nunti si copii, cu restul lumii care ne asteapta sa o cucerim.
Nu, nu e o zi speciala. Nu sarbatoresc nimic altceva fata de toate celelalte zile. Pentru ca fiecare rasarit de soare ma anunta ca incepe o noua sarbatoare.

Craciun fericit!

2010-12-23T10:57:00.000+02:00

Chiar daca toata anticiparea imi provoaca cea mai mare placere festiva, Craciunul este pentru mine tot o perioada de jale si de doliu in care depan toate amintirile majoritatea neplacute. Asta tine oricum de natura umana: sa ne amintim doar lucrurile neplacute pentru ca o durere puternica are mai mare impact decat o bucurie sau un eveniment fericit.
Asa ca de Craciun nu fac decat sa imi aduc aminte cum in fiecare an mama se agita si se enerva si toate frustrarile ei de peste an si le varsa asupra mea. Cum in fiecare an eram departe de tata, cum niciodata nu ajungeau banii pentru nimic din ce isi poate dori un copil, cum, ca adolescenta, nu primeam decat reprosuri pentru ca vroiam sa scap din infernul de acasa ("pentru ca Craciunul se petrece in familie" - da, daca ai una, ceea ce evident nu era cazul meu), cum alte Craciunuri mi le petreceam in salile de internet de vorba pe mirc cu alti insingurati batuti de soarta, cum de fiecare data imi pun problema "de ce sa ma mai deranjez sa traiesc inca o data aceasta mascarada?". Chiar... de ce? De ce suntem sclavii lui "trebuie"? De ce TREBUIE de Craciun sa facem cozonaci, sa golim magazinele ca hoardele de huni, sa ne agitam de parca vine sfarsitul Pamantului si nu o sarbatoare care ar trebui sa ne bucure?
Eu prefer sa ma tin inchisa in casa, departe de toata agitatia de afara. Nu intru in panica pentru ca stiu ca voi trece si anul acesta peste cele mai negre zile din an. Ma feresc din calea dementilor care prefera sa stea la cozi si sa se omoare pentru ultima bucata de cozonac de pe raft. Ma feresc de cersetorii colindatori, imi scot soneria din priza, imi savurez ciocolata calda si cele cateva fursecuri pe care le-am facut inainte sa ma molesesc si astept... Astept sa mi se inchida din nou ranile care plesnesc dupa ceas in fiecare an si care imi sangereaza neoprit pana dupa Anul Nou.
Altceva nu e de facut. All we can do is keep breathing.

Examenul final

2010-12-08T17:58:00.001+02:00

Da, azi am dat examen. Se vede pe fata mea ce fericita eram imediat dupa si inca mai sunt si acum. Ziua de azi cu siguranta se numara printre cele mai fericite din viata mea, de aceea mi-am si postat mutra pe blog, sa vada toata tara... ce mai! Sa vada lumea intreaga!
Ce vedeti mai jos este preparatul pe care l-am pregatit pentru proba practica. Momentan va las sa va clatiti doar ochii. Vor urma detalii, dar acum ma pregatesc pentru un mic sejur la Bistrita unde voi sarbatori cum se cuvine aceasta mica victorie. Stiu ca sunt foarte entuziasmata, dar nu voi regreta niciodata alegerea mea si nu voi pleca urechile catre cei care spun ca "nu e mare lucru". Pentru ca este... si se vede.

UPDATE: Pe platoul de mai jos se gasesc tartine din paine prajita cu rulouri de sunca umplute cu gogosari murati, flori din salam de Sibiu decorate cu cascaval, trandafiri din somon afumat decorati cu hrean si piper verde marinat, triunghiuri de branza cu mucegai albastru si nuca (plus o frunza de menta) si pasta de branza posata cu decor din masline si patrunjel.

Potop e-napoi si-nainte

2010-12-01T09:49:00.000+02:00

Am inceput luna angoaselor mele cu o durere in vintre, ingenuncheata de bilanturi nefavorabile cel putin zis, plina de regrete ca de obicei si cu temeri greu de stapanit care-mi zguduie intreaga fiinta.
As prefera ca in fiecare an sa fiu scutita de aceasta luna demonica, cea mai intunecata luna din an. Bineinteles ca pe langa anxietatea care cuprinde orice om obisnuit, mai trebuie sa am de-a face si cu faptul ca mai imbatranesc cu un an sub semnul lui Saturn si sa imi aduc aminte mereu de prima tentativa de sinucidere. Da, au trecut 10 ani si inca mai imi pun intrebarea: voi mai prinde anul ce urmeaza?
Voi lasa frigul sa imi intre in oase, sa ma inghete de tot, sa cad intr-o hibernare profunda cu speranta ca decembrie va fi mai blanda de data aceasta.
Dar cred ca am si momente de bucurii pentru ca tot luna aceasta ma vrajeste cu senzatia ca mai exista un copil in mine care se rasfata cu cele mai mici bucurii si se simte fericit langa farfuria cu biscuiti si fursecuri si cana de ciocolata calda, langa beculetele de Craciun si cadourile primite, langa geam privind prima zapada (care sper sa vina in curand).
Si ma voi inchide iar in mine, daca voi avea ce sarbatori cu siguranta o voi face, voi privi Decembre doar ca pe un pas greu de facut si astept cu drag si nerabdare prima gura de aer din dimineata lui Ianuarie.

Amantul doamnei Chatterley

2010-11-24T15:41:00.001+02:00

"In ziua de azi nimeni nu iubeste pe nimeni. Toti sunt prea ocupati sa fie indragostiti."

E doar unul din citatele care mi-au captat atentia si care m-au amuzat copios. M-a dus cu gandul la doua situatii in care am stanjenit mai mult sau mai putin pe cel din fata mea. Am resimtit gheata din privirea LUI cand i-am spus senina ca nu mai sunt indragostita de el, dar inima mea s-a umplut cu dragoste ceea ce e mult mai bine, mai de durata, iar focul nostru arde molcom.
Pe cand, lui i-am spus ca dragostea e ceva rar, greu de obtinut, dar sa nu ii para rau pentru ca plutesc indragostita pe langa dansul si pamantul se afla la kilometri sub picioarele mele.
E interesant de observat si de constientizat diferenta intre iubire si indragosteala. Pacat ca multi nu o fac. Altfel lucrurile ar fi cu atat mai putin complicate. Ceea ce pana la urma nu e un lucru asa de rau. Am avea vieti mult prea simple si plictisitoare.
Subiectul este, evident si din titlu, povestea unui triunghi amoros. Lady Constance Chatterley se imparte cu greu intre gheata nobila a sotului ei invalid si despotic, Sir Clifford, si caldura bratelor unui simplu paznic de vanatoare, Oliver Parkin.
Este un roman de dragoste in care regasim printre multe altele si mandria, jocurile societatii, manipularea, diferentele dintre clasele sociale la inceput de secol XX, pasiunea, loialitatea, viziunile politice ale timpului dat si luciditatea.
Desi actiunea are loc in Anglia anilor '20 si este menita in mare parte sa surprinda modul in care englezii priveau institutia casatoriei, mie mi se pare foarte actuala si in zilele noastre, abordand aceleasi intrebari din roman: "oare nu toti avem aceleasi sentimente? unde este diferenta?".
M-a vrajit cartea, m-a tinut cu sufletul la gura de fiecare data cand se intalneau Constance si Parkin si inghetam toata de cate ori se ivea Clifford.
Lawrence detine armonia cuvintelor, iar descrierile lui sunt absolut fabuloase. Se vede pasiunea pentru detalii.
M-a surprins finalul, ma asteptam la cu totul mai mult decat simpla detasare a lui Constance. M-a oripilat atitudinea meschina a lui Parkin referitoare la situatia financiara in care se afla pentru ca a renuntat la Connie din pur orgoliu si din ideea tampita ca "barbatul e capul casei si ca nu poate fi intretinut de o muiere" desi stiu ca inca mai exista mentalitatea asta si in ziua de azi.
Personajul meu preferat a fost Duncan, vocea ratiunii si a luciditatii. Ironia vorbelor sale si atitudinea avuta fata de intreaga situatie de la conacul Wragby m-au captivat definitiv. Cu siguranta ca, daca as fi fost in locul lui Connie, nu as mai fi stat pe ganduri chinuindu-ma sa aleg intre Clifford si Parkin si l-as fi ales intr-o secunda pe fermecatorul pictor Duncan Forbes.
Desi foarte impresionant in tot ceea ce inseamna, ma asteptam la mai mult de la un roman care a fost interzis cativa zeci de ani pe motiv ce este prea obscen din cauza folosirii excesive a cuvintelor "fuck" si "cunt" (da, excesiv; am intalnit "the F word" doar 5-6 ori, dar banuiesc ca s-au mai cenzurat si la traducere). Nu ma asteptam sa fie literatura porno nici pe departe, dar ma amuza exagerarea puritanismului englez. Auzi, roman deosebit de obscen!
As putea sa redau intreg romanul in citate pentru ca am adorat fiecare cuvant citit, l-am savurat si l-am dat mai departe. Totusi iata inca o bucata de adevar poate putin incomoda pentru unii: "Si in ciuda afectiunii pe care o simtea pentru el, il vazu acum ridicol, marunt, teapan, cu mustata hirsuta care i-o lua inainte si cu miscarile lui precaute. Un omulet ridicol, foarte atent si precaut in importanta pe care si-o dadea. Cand vraja chemarii sexuale e in suspensie, aproape orice femeie moderna isi vede partenerul in aceasta lumina, lumina superioritatii ei dispretuitoare. Numai caldura sexuala face ca barbatii si femeile sa fie posibili unii pentru ceilalti. In momentul in care ii reduci la simple individualitati, la simple afirmari ale egoismului indivizilor moderni, cu totii vad unii in altii dusmanul. Femeia, care in zilele noastre, dintr-un motiv sau altul, se simte triumfatoare intrucat barbatul si-a depus majoritatea armelor in mainile ei, se uita la partenerul masculin cu dispret, socotindu-l ridicol. In timp ce barbatul, stiind ca si-a cedat femeii avantajele si neavand suficienta forta sa le redobandeasca, se uita la femeie cu un intens resentiment."

Ca incheiere voi spune doar ca: "In casa mea, daca-ti place, nu exista invingatori si invinsi. Suntem fiinte omenesti si ne lasam in pace unii pe ceilalti, si nu exista lupte in care cineva sa iasa invingator. In casa mea avem decenta de a ramane liberi, fiecare la nivelul nostru. Si in casa mea asa va fi intotdeauna. Nu inteleg nimic din respingatoarea si ordinara problema a invingatorilor si a invinsilor".

Lectura placuta!

Cu inima smulsa din piept

2010-11-22T18:09:00.000+02:00

Nu, nu ma simt asa. Este titlul unei carti scrise de Radu Paraschivescu spre care mi-a zburat mintea in timp ce ascultam o melodie de Mariza, o cantareata celebra de fado.
De ce? Pentru ca fado este unul dintre simbolurile Portugaliei si reprezinta modul in care ei isi privesc viata ca fiind dictata de soarta, care nu este intotdeauna cea mai dulce.
Nu as vrea sa intru in prea multe detalii referitoare la romanul "Cu inima smulsa din piept" pentru a nu spulbera placerea cititorului.
Pe scurt, este o poveste de iubire (interzisa) intre un print si una dintre domnisoarele din escorta miresei sale. O iubire cruda, romantica, in vremuri medievale, pe taram portughez, condamnata la pieire chiar inainte de a se implini.
Destinul celor doi indragostiti nu este unul fericit, Ines stingandu-se din viata cu mult inainte de a-si trai vremea si de a ajunge regina alaturi de Pedro, care aparent innebuneste dupa moartea iubitei sale.
Cea mai impresionanta parte a romanului mi s-a parut sfarsitul cand Pedro isi obliga supusii sa se inchine cadavrului in descompunere al lui Ines, noua lor regina.
Surprindem si raporturile de la casele regale, legaturile conflictuale dintre membrii mai multor familii princiare intelegand totusi cauzele deciziilor luate si modul diplomat de a gandi. Dar pana la urma, in dragoste si in razboi nu exista reguli si in nici un caz nu ii poti dicta inimii ce sa isi doreasca.
Romanul este scris foarte bine, are un impact foarte puternic asupra imaginatiei si impleteste foarte frumos istoria reala cu legendele despre iubirea celor doi.
Daca va place Radu Paraschivescu, recomand cu placere si "Ghidul nesimtitului".

Lectura placuta!

Dragostea, si moartea , si valurile

2010-11-17T09:29:00.001+02:00

In imensa mea biblioteca, printre cartile noi si vechi , exista un raft special amenajat dedicat cartilor citite despre care inca nu am scris pe blog. Desi timpul nu mai imi permite luxul de a ma desfata din plin cu paginile marilor (si micilor) scriitori ai lumii, am reusit sa strang inca un vraf si azi am facut timp si pentru a va scrie cateva cuvinte despre tripticul lui Yasushi Inoue.

Desi nu am citit prea multa literatura japoneza, imi pot da seama cu usurinta ca in spatele unor cuvinte aparent simple, dar foarte frumos legate, exista o intelepciune veche de secole, milenii, deosebita in felul ei si total diferita de modul de gandire european, demna de urmat sau, in cel mai rau caz, doar de constientizat.

Asa cum subliniaza si criticul, acest roman se afla sub deziva "Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ" si toate cele trei istorii ne ofera lectii de viata pe care eu le-am invatat de curand.

In viata chiar daca ne propunem sa realizam o multitudine de lucruri, dupa o scurta analiza ne dam singuri seama ca am fost manati in cu totul alta directie decat cea dorita initial. Nu suntem constienti ca nu putem controla totul si ca se mai intampla si imprevizibilul, pentru ca pana la urma suntem supusi liberului arbitru. Totusi prin asta nu inteleg ideea de a sta pe bara si a fi doar martori, nu participanti, la propria viata. Ni se creeaza contextul, dar noi facem pasul urmator.

Privind aceste trei cupluri am observat atat greselile mele, cat ale altora, greseli facute, dar mai ales greseli pe care mi le doresc sa nu le fac niciodata. Din Aniversarea casatoriei am ajuns sa imi doresc sa nu mai imi aman placerile din tot felul de motive rationale (desi uneori tocmai acestea sunt cele irationale) - ma duce cu gandul la folosirea "tacamurilor bune" in zilele obisnuite. Gradina de piatra m-a facut sa ajung la mai multe concluzii: exista un numar limitat de compromisuri pe care le putem face astfel incat sa ne pastram fericirea intacta; avem tendinta de a ne regasi in aceleasi scenarii toata viata (si depinde de noi daca vrem sa rupem tiparele sau nu); indiferenta ucide mai ales relatii; nu as pleca niciodata daca cineva mi-ar spune "te urasc". Ura este incorporata in iubire asa cum este raul in bine si moartea in viata. Si intre toate acestea exista doar un pas, o secunda, un gest si o bataie de inima. Aceasta istorie cel mai mult ma determina sa imi doresc si eu propria gradina de piatra, sa ma joc cu nisipul alb, sa imi adun gandurile si sa ajung la revelatii colosale.
Si desigur, cea care poarta chiar titlul micului volum, Dragostea, si moartea, si valurile mi-a deschis si mai mult ochii, mintea si sufletul catre imprevizibilul vietii si imi sustine si mai puternic punctele de vedere expuse mai sus. In aceste trei cuvinte se leaga pentru mine obsesiile importante ale vietii mele. Imi sunt cele trei puncte cardinale, iar eu urmeaza sa il descoper pe al patrulea.

Intr-o zi ca cea de azi, in acest moment, amintindu-mi de cartea lui Inoue traiesc intensitati rar cunoscute de oamenii simpli si limitati, imi asum frici si raspunderi si, mai ales, astept sa ma cutremur.

Lectura placuta!

Stephen Clarke e un geniu

2010-10-19T22:09:00.000+03:00

Nu stiu cine n-a auzit macar pana acum de seria cartilor "MERDE", dar, daca nu ati aruncat ochii peste vreo pagina scrisa de Stephen Clarke, nu e prea tarziu si va sfatuiesc sa o faceti. Desigur ar fi de specificat ca e nevoie sa aveti o toaleta sau macar un scutec la indemana pentru ca rasul isteric poate avea efecte secundare.
Ca sa fac un rezumat: pana acum exista 4 titluri in seria Merde (si sper ca domnul Clarke sa traiasca sanatos multi ani de acum incolo pentru a ne oferi in continuare carti minunate) si anume "A year in the merde" (Paul West, un britanic londonez, se muta in Franta pentru a-si deschide o afacere si se impiedica pe cat posibil de modul de viata al francezilor), "Merde Actually" (Paul West e indragostit peste cap si afla ca pariziencele nu sunt usor de cucerit si multumit), "Merde Happens" (impreuna cu iubita lui frantuzoaica , simpaticul nostru britanic frantuzit porneste intr-o aventura in SUA - de abia am inceput sa citesc cartea si am ras cu lacrimi de la prolog) si ultimul titlu aparut in 2008 "Dial M for Merde" (trecutul amoros il bantuie pe al nostru Pul Uest).
Ca non-fiction Stephen Clarke a scris "Talk to the Snail" (un fel de decalog al traiului in Franta) si "1000 years of Annoying the French", titlu aparut in 2010 pe care de abia astept sa imi pun mana.
In afara de "Dial M for Merde" si cel aparut anul acesta, am citit toate cartile lui si m-am indragostit de stilul lui de a relata. Comicul de situatie este prezent in fiecare capitol, iar ironia si sarcasmul specifice sciitorului ofera "ceva-ul special" ce propulseaza operele lui Clarke intre cartile de top ale tuturor timpurilor.

Din cate stiu, in Romania au aparut doar "Un an in merde" si "In ce merde te baga dragostea". Totusi recomand lectura in engleza pentru ca traducerea este foarte proasta, iar unele poante chiar nu au nici un sens in romana.
Mai puteti gasi titlurile "Merde Actually" si sub forma "In the merde for love", iar "Merde Happens" sub forma "God save les francaises".

Lectura placuta!

Salata mea preferata

2010-09-29T15:01:00.000+03:00

Din cand in cand imi formez o obsesie pentru cate un fel de mancare pe care il consum zile intregi consecutiv. Mi s-a intamplat asta de foarte multe ori chiar de cand eram copil si nici in zilele noastre nu ma mai ating de sarmale sau supa cu galusti (iar mama nu le mai prepara).
Acum vreo doua saptamani m-am indragostit pur si simplu de plantuta asta din imagine: Rukola. Cred ca ar trebui sa le multumesc celor de la McDonald's pentru chestia asta. Peste vara au vandut un sendvis special Gran Italiano. Nu pot spune ca sunt fan Mc, dar mereu sunt dispusa sa incerc chestii noi si nu am regretat de data aceasta. Chifla era diferita fata de celelalte sendvisuri, foarte gustoasa, iar sosul de maioneza continea si rukola care se completa perfect in textura si gust cu felia de rosie.

Asa am murit de pofta intr-o zi dupa acest sendvis, dar m-am trezit cam tarziu pentru ca odata cu sfarsitul verii a disparut si Gran Italiano. Hotarata am pornit sa adun de prin magazine cateva ingrediente care sa imi satisfaca aceasta pofta obsedanta si sa ma pot concentra apoi si asupra altor lucruri.
Am cumparat o paine geniala cu seminte, foarte crocanta, deloc sarata, frunze de rukola, rosii romanesti foarte coapte si gustoase, cascaval afumat si niste smantana. Am taiat 2 felii de paine cubulete, la fel si 2 felii de cascaval. Am taiat frunzele de rukola si rosiile. Am adaugat totul intr-un castron mediu. Apoi am facut un dressing din smantana (pe care ulterior am schimbat-o cu iaurt pentru ca e mai dietetic), frunze de ruckola taiate mici si 2 catei de usturoi. Am turnat dressingul peste ingredientele din castron si am adaugat putina sare.
Culorile, gusturile, texturile se imbina perfect, iar salata e satioasa si poate constitui o masa.
Desigur daca vrem ca salata sa fie si mai dietetica putem inlocui cascavalul cu cas. Sau daca nu tinem cont de diete putem adauga fasiute de sunca sau de friptura.

Pofta buna!

Aviz amatorilor

2010-09-25T21:41:00.000+03:00

Iar am cautat pe net (nici eu nu mai stiu de ce) o reteta traditionala de tiramisu. Evident ca nu poti gasi asa ceva. Ma refer la retetele traditionale in general. Exista tot felul de "gospodine" plictisite cu aere de mari bucatarese care isi permit sa isi bata joc de cele mai cunoscute si apreciate retete. De fapt, nu doar ele, ci toti care au avut la un moment dat treaba cu bucataria intr-un fel sau altul s-au gandit ca e mai bine sa improvizeze pentru ca "lasa, merge si asa"(mi se pare ca e motto national).
Da, bine, sunt de acord ca descoperiri (culinare) s-au facut si din greseli (celebra tarta Tatin sau branza Roquefort) sau din improvizatii (parmezanul era inainte considerat doar o branza veche, mancare a saracilor, dar prin adaugarea in diferite mancaruri s-a descoperit ca le da un gust divin). Dar asta nu inseamna sa ne apucam noi sa reinventam roata. Orice ar fi blatul de pizza NU se face cu ou sau cu vegeta sau cu alte minunatii (va fi intotdeauna aluatul clasic de paine), lasagna NU se face cu cascaval sau cu branza topita, ci INTOTDEAUNA cu mozzarella, cremele pe baza de ou (cum este si cea de la tiramisu) se vor face numai prin bain-marie (altfel mancati oua crude si suportati consecintele), uleiul se va pune mereu in tigaia incinsa in prealabil, fructele si legumele proaspete vor fi de preferat in prepararea retetelor si multe alte exemple tehnice.
Prefer sa fiu pedanta si sa reiau aceste "teorii" in fiecare postare ca poate asa vor intelege si cei care se cred prea stiutori si experimentati in domeniu ca mai au multe de invatat (intr-un domeniu atat de vast nu ai cum sa zici ca stii suficient).
Chiar vazusem in josul paginii unei retete pentru tiramisu cum o femeie a corectat-o pe autoare oferindu-i reteta traditionala de tiramisu si imediat a fost pusa la punct (intr-un mod agramat bineinteles) de toate expertele cum ca ele nu sunt snoabe si nu fac indigestie daca mananca prajitura dupa acea reteta. Mi s-a urcat tot sangele in cap pentru ca asta e pana la urma pretul pe care il platim pentru exprimarea libera a opiniei. Pacat ca informatiile pretioase circula mai greu.
Ca raspuns am doua lucruri de zis: prajitura din reteta aia nu era tiramisu si sa ne mai uitam si in DEX din cand in cand ca poate invatam totusi ce inseamna si snob.

Iar ca sfat, pentru a ne feri pe viitor de astfel de retete fabuloase, va recomand ca aveti incredere in cartile bucatarilor celebri. Personal eu am investit bani buni in tot felul de carti culinare si nu regret o clipa. Ba chiar am o lista intreaga de titluri pe care imi doresc sa le achizitionez pe viitor.
Desigur, experienta vine pe toate caile: din citit, din privit emisiuni culinare, din degustari, din gatit. Va fi uneori foarte greu sa apreciem o reteta ca fiind autentica sau chiar (e amuzant stiu) sa ne dam seama daca ne place sau nu o mancare. Dar pentru asta avem nevoie sa ne destupam mintea si sa incercam macar cu varful limbii sa descoperim noi gusturi. Sunt surprinsa cand ofer puiul meu cu busuioc si sos de bere cu stafide si oamenii se stramba. Experienta m-a invatat totusi sa nu ma supar, sa analizez si sa imi dau seama ca doar o anumita categorie refuza schimbarea, noul (relativ totusi, pentru ca noul nostru e de fapt vechiul altora) si in acelasi timp traditionalul.
Eu cand urmez o reteta o fac cu sfintenie, cartile mele de retete formeaza biblia mea in mai multe volume. Iar paradoxul este ca tocmai aceasta metoda te duce in final sa iti dai seama ce se potriveste cu ce si sa iti creezi propriile retete.

Un lucru e sigur: m-am saturat de banalul tiramisu care in zilele noastre se vinde si in cutiute de plastic ca "puddingul" din prafuri colorate.

Budinca de branza dulce si macaroane

2010-09-15T10:13:00.000+03:00

Am o pofta de cateva zile de aceasta budinca delicioasa. Imi aduce aminte de copilarie cand imi facea bunica si eu mancam pana plesneam.
Este un desert delicios pe care ilputeti savura atat rece, cat si cald.
Aveti nevoie de 1 kg branza de vaci, 5-10 oua, jumatate de pachet de macaroane (eu am folosit spaghete nr 7 de la Barilla; desigur se pot folosi si cele cu nr 9), 5-6 linguri de zahar, zahar vanilat (eu am pus 3 pliculete). Bineinteles cantitatile sunt relative. Unora le place cu mai multe macaroane, altora cu mai multa branza, unii vor mai mult zahar, altii mai putin. Cel mai bine este sa gustati din compozitie cand amestecati pentru a va da seama ce ii mai trebuie. Dupa gust se pot adauga si scortisoara, rom sau stafide.
Se pune la fiert o oala cu apa si puntin unt. Cand apa clocoteste se adauga spaghetele. In acest timp se amesteca branza cu ouale, zaharul, romul, vanilia si alte mirodenii dorite (puteti folosi si coaja de portocale sau lamaie). Eu de obicei pun mai multe oua pentru ca imi place ca budinca sa aiba o culoare galbena puternica.
Dupa ce au fiert, pastele se scurg bine si se aseaza intr-o cratita lata, o tava sau un vas de jena care a fost uns in prealabil cu unt si peste care s-a presarat pesmet (mai puteti folosi biscuiti faramitati sau fulgi de cereale). Peste paste se adauga compozitia din branza si se baga la cuptorul preincalzit. Se lasa pana se intareste aproximativ 40 minute la foc mediu. Desigur si timpul este relativ. Depinde si de tipul cuptorului si de grosimea vasului si de cantitatea de budinca.
Va doresc sa aveti pofta la acest desert delicios. Eu fug sa gust si eu pentru ca tocmai l-am scos din cuptor.

No 2

2010-09-12T23:29:00.000+03:00

Trebuie sa recunosc ca iar am facut o pauza semnificativa de la scrisul pe blog, dar nu prea este o prioritate cand de abia imi gasesc cateva ore sa dorm. Este sezonul nuntilor, oamenii au nevoie de mine, iar eu imi fac practica plina de entuziasm.
Urma sa povestesc de al doilea loc de practica (da, al doilea, nu actualul).
Daca obisnuiti sa comandati mancare la serviciu sau pentru diferite evenimente, Elegant Catering este o firma pe care o recomand cu placere. In bucataria lor este foarte curat, se lucreaza cu produse de calitate (care se doresc a fi sofisticate, dar mai au de lucru la capitolul acesta).
Folosindu-ma de ochiul meu critic si de stilul meu pragmatic, am ajuns la concluzia ca trebuie sa plec si de aici. Nu pot spune ca au existat conflicte. Din punctul meu de vedere, am avut relatii bune cu angajatii de acolo. Ce m-a deranjat a fost faptul ca in 2 saptamani cat am stat in practica la ei (asta insemnand 2 zile pe saptamana cate 4-6 ore pe zi) nu am invatat nimic altceva decat sa fac "coji" (un fel de biscuiti din aluat de tarta - se vrea sa fie de tarta, dar nu se apropia nici pe departe ceea ce faceau ei acolo de adevaratul aluat de tarta) si sa tai diferite legume pentru salata si ciorbe.
Entuziasmul meu deja se stingea si am decis ca e momentul sa ma retrag si din acest loc.
Alte motive pentru care am plecat de acolo ar fi faptul ca m-au mintit (mi s-a spus ca ei nu se ocupa de nunti si ca nu au activitate sambata si duminica, desi eu eram dornica sa particip si la astfel de evenimente), pentru ca se certau si isi vorbeau urat, pentru ca mi se spunea "mami" in loc de Ioana, pentru ca "telina nu se curata pe tocator" (yeah, in your dreams!), pentru ca tocmai se intorsese din concediu o tanti foarte acra care se lauda ca lucreaza de 15 ani in bucatarie (nu m-a coplesit cu vreo informatie noua si nici nu m-a convins ca ar avea cine stie ce talente in domeniul culinar; e bine ca totusi era foarte plina de ea); motive pe care le-as fi considerant absolut nesemnificative daca as fi avut ce sa invat de acolo. Nu simteam ca progresez asa ca nu am gasit nici un sens pentru care as fi ramas acolo.
Nu recomand locul acesta practicantilor sau celor care doresc sa se angajeze (programul este de 12 ore zilnic, activitati numeroase si din cate am inteles nici salariile nu sunt foarte atractive).
In schimb, recomand calduros serviciile celor de la Elegant Catering. Nu vad de ce ar exista clienti nemultumiti. Bucataria este imaculata, produsele sunt depozitate exact asa cum trebuie sa fie, calitatea lor este superioara si, la fel ca si in locul in care fac practica in prezent, "clientul nostru, stapanul nostru" nu sunt doar vorbe aruncate in vant.

PS: O intamplare amuzanta pe care mi-o amintesc: mi-au cerut sa fac un platou cu tartine adica pesmeti cumparati cu branza feta framantata. Trebuia sa pun cu lingurita astfel incat sa formez un fel de val de branza pe micul pesmet, iar in timp ce le asezam pe platou a venit unul dintre patroni si mi-a zis sa aranjez "valurile" de branza cum ar veni cap in cap ca asta inseamna arta culinara. Am crezut ca fac pe mine de ras. Da, pesmet cu branza, arta culinata! Lol! In secunda aia mi-am spus: "Eu stiu sa fac curcan impanat si rata pe varza si cine mai stie cate feluri de mancare si tu ma pui sa fac arta culinara din pesmet si branza?! Aici nu e de mine." Si dusa am fost. M-am gandit putin si mi-am dat seama ca am inceput sa gatesc acum 7 ani in care am acumulat experienta si cunostinte suficiente incat sa fac diferenta intre arta culinara si gatit simplu.

Ii multumesc doamnei directoare de la scoala Eurodeal ca mi-a gasit in sfarsit un loc de practica excelent. Inca din prima zi am invatat 2-3 lucruri noi si tot merg in ritmul asta. Programul este mult mai dur (pentru cineva care nu a muncit niciodata 8 ore intr-o zi), dar experienta este uluitoare si pana acum nu am nimic de obiectat. Luni si marti formeaza weekendul meu, miercuri merg la cursul de teorie, iar de joi incepe greul. Joi si vineri stau cate 7-8 ore, iar sambata si duminica stau cel putin 12 ore (pentru o nunta de aprox 100 persoane - pentru nunti mai mari nu se pleaca acasa). O sa revin cu detalii, dar pana atunci:

I'm super! Thanks for asking!

10 pisoi pt adoptie

2010-08-28T09:32:00.001+03:00

Vara asta a fost foarte prolifica in ceea ce priveste numarul de pisicute care au facut foarte multi pui. Am gasit in curtea prietenului meu la un moment dat 3 mate care aveau burtile mari. Ele au fatat cam in acelasi timp si acum avem de dat aprox 10 pui cu varstele intre 5-8 saptamani. Am sperante mari pentru ei. Cred ca vor fi adoptati in curand pentru ca sunt corcituri de siameza/birmaneza. Deci vor ramane cu ochii albastri si vor fi oarecum rasati. Astazi ma duc sa ii deparazitez si sa ii mai ingrijesc. Nu imi permit sa ii si vaccinez, asta va ramane obligatia viitorilor stapani. De asemenea si mamicile lor sunt disponibile pentru adoptie. Si ele tot puiute sunt. Dupa cum stiti matele libere fac pui si la varsta de 4 luni (ne mai asteptam la o serie de pui pana in iarna). Dintre cele 3 mamici una este birmaneza corcita (are ochi albastri si coada stufoasa), iar celelalte 2 mamici sunt puiutele primei. Una arata mai degraba a siameza (pentru ca nu are coada stufoasa) si una tarcata (seamana mult cu Misa mea).

Sunt sociabile si mananca aproape orice, dar vor avea nevoie de atentie deosebita si ingrijire pentru a se adapta la viata de apartament.

Voi reveni diseara cu poze si mai multe detalii. Este de mentionat ca pisicile vor primi ingrijire medicala inainte de adoptie. Acceptam si donatii de la cei care pot sprijini financiar un animalut macar. Cei care au sau au mai avut o pisica stiu cat costa deparazitarile, vaccinarile si hrana. Inmultiti cu 13 si ajungem deja la sume astronomice. De asemenea, daca aveti posibilitatea de donatii pentru sterilizarea pisicilor (sau daca stiti cumva un cabinet unde se fac sterilizari gratuit - sterilizarea unei matze cu tot cu tratamentul postoperatoriu depaseste 200 lei). E pacat pentru ca fiind ai nimanui aceste animalute vor ajunge cel mai probabil sub rotile unei masini sau vor muri de boala.

UPDATE: Unele mate sunt in stare foarte proasta. Nici ingrijire medicala nu li se poate acorda pentru ca solutiile deparazitante pot omori puii foarte mici. I-am dat cu pudra pentru purici care esre mai blanda si le-am bagat niste usturoi pe gat. Sper din tot sufletul sa traiasca.
Puii mai mari sunt in stare mai buna si au toare sansele sa se faca bine si sa supravietuiasca. Nu i-am pozat pe toti si chiar pozele facute sunt destul de neclare. Nu am o camera foarte buna.
Pe langa pisoii pe care ii vedeti aici, mai exista unul negru tot care are codita franta (dar la maturitate nu se va mai observa), 2 siamezi si o birmaneza foarte alba si pufoasa (care va avea parul lung). Si ceilalti sunt frumosi.
Repet: pisicile nu sunt de rasa, sunt doar corcituri. Nu sunt de vanzare, se dau spre adoptie. Se cauta stapani seriosi care sa le ofere ingrijire medicala adecvata, sa le ofere vaccinari regulate, hrana adecvata si sa le castreze in mod obligatoriu. Am mai explicat intr-o postare trecuta avantajele castrarii/sterilizarii si toate detaliile legate de aceasta problema. In caz doriti sa sponsorizati sau sa ajutati vreun puiut ma puteti contacta pe email ms_anaoi[@]yahoo.com

Practic... ce practica!?

2010-08-17T22:06:00.001+03:00

Pana am inceput practica a durat ceva. Mai intai am avut de-a face cu o mica raceala si normal ca nu m-am dus in bucatarie sa impart microbi in stanga si in dreapta. Apoi a trebuit sa astept cateva zile pana sa trec la treaba deoarece persoana de contact care era si patronul firmei unde urma sa invat era prea important ca sa raspunda la telefon. A trebuit sa merg acolo de 2 ori ca sa stabilim de comun acord programul de practica.
Eu cu uniforma pregatita m-am prezentat si am fost gata sa stau 6 ore intr-o bucatarie profesionista pentru prima data. Entuziasmul mi-a fost distrus din clipa cand am vazut in ce hal arata vestiarul. Era un fel de spatiu de depozitare pentru saci intregi de vinete ce urmau sa fie coapte si congelate pentru iarna. Acolo exista si o camera de luat vederi care chipurile nu functiona. Tot vestiarul era de 2 pe 2, jegos, neaerisit. Holul vestiarului era practic un fel de baie care se vroia de fite si atat. Exista o oglinda cu spoturi deasupra unei chiuvete nefunctionale si fara sapun. In spate se afla un WC de care nu am avut curaj sa ma apropii.
Mi-am pastrat calmul si am asteptat cu drag sa intru in bucatarie. Acolo am ramas oripilata. Nimeni nu se spala acolo pe maini. NIMENI! Am intrebat de sapun si s-au uitat la mine ca la un soi de extraterestru. Mi-au spus ca pot sa ma spal cu Axion. Nimeni nu poarta uniforma, iar "ceva pe cap" poarta doar cea care facea sendvisuri si salate. Era evident ca nu apartineam decorului in uniforma mea scumpa si imaculata, echipata cu tot ce imi trebuie ca pentru bucataria unui restaurant de 5 stele.

Trebuie sa mentionez ca in bucatarie colcaiau gandacii. In orice loc iti aruncai ochii era imposibil sa nu vezi cate 1-2 gandaci care se plimbau in voie in miezul zilei pe unde aveau ei chef si pofta. Pe podeaua excesiv de murdara curgea intr-un colt apa si mereu cand ma plimbam pe acolo trebuia sa am grija sa nu imi inund papucii in micul rau.

Dupa ce m-am spalat superficial pe maini la un jet de apa fara presiune, mi s-a dat prima sarcina: "Spala si tu merele astea si da-le pe razatoare". Nu am fost lasata sa fac risipa de apa si sa le spal prea mult ceea ce mi-a intors stomacul pe dos mai tarziu cand am vazut ca un mar era plin de pamant. S-a intamplat sa fie chiar marul care mi-a folosit drept exemplu corect de "cum se da pe razatoare ca sa nu aruncam mere bune la gunoi". Mai trebuie sa mentionez ca au cazut si seminte in umplutura pentru placinta? Sau ca nici macar nu a stropit merele rase cu zeama de lamaie ca sa nu oxideze? Merele apoi au fost calite cu zahar si rom, iar compozitia obtinuta a fost adaugata in foi de placinta (ieftine) cumparate si decongelate.

Apoi am decojit vinete in aceesi chiuveta unde m-am spalat pe maini cu axion, pe langa care se plimbau gandaciii. Dupa ce am lasat vinetele la scurs si m-am fript punand alt rand pe gratarul imens, am facut un sote de ciuperci. Nu mi-as fi hranit nici pisicile cu asa ceva. Intr-un wok foarte neingrijit s-a aruncat o cantitate mare de ceapa taiata cam mare pentru gustul meu, apoi ulei si de abia pe urma s-a aprins focul. (Mare greseala! Este o notiune elementara faptul ca mai intai se incinge tigaia, apoi uleiul si abia apoi adaugam ce ingrediente vrem sa calim; este elementar chiar si pentru amatori, dar eu fiind "eleva" trebuia sa ma invete ei acest lucru). Apoi s-au adaugat 2 cutii de ciuperci Winny (de altfel, toate, absolut toate produsele din bucataria aceea erau produse Winny - ulei, zahar, faina, condimente etc) cu tot cu zeama lor (!!!). Execrabil! Am intrebat daca nu trebuiau mai intai scurse si iar am fost privita ca o ciudata. Bineinteles, cireasa de pe tort a fost pumnul de vegeta si jumatatea de borcan de bulion (da, tot Winny) aruncate peste amestecul ciudat de ceapa si ciuperci (ordine corecta intrucat cantitatea de ceapa era mai mare decat cea de ciuperci).

Pe urma am facut ostropel de pui. Tot cu o tona de ceapa, tot cu tigaia neincinsa, cu bucatele de pui prajite in friteuza mai intai si pe urma adaugate in tigaie, tot cu vegeta, tot cu bulion prost. Scarbos de-a dreptul!

Bineinteles ca pana se faceau aceste feluri de mancare nu stateam degeaba. Imi ardeam in continuare mainile luand si punand vinete de pe si pe gratar, curatandu-le si punandu-le la scurs.

Placintele au fost gata si au fost duse in spate pentru a se raci pe o masa unde... ati ghicit, colcaiau gandacii.
Pe aceeasi masa era un aparat de tocat carnea. Numai bietul aparat stie cand a fost curatat ultima oara. Am tocat niste piepti de pui cu ceapa si morcovi (morcovi? ce naiba!?) pentru chiftele.

Am facut si frigarui de pui cu ceapa si ardei. Aratau dezagreabil pentru ca bucatile erau taiate foarte mari si era obligatoriu sa fie 5 bucati de carne pe un betisor amarat. Nici nu se mai vedeau capetele betisorului si imaginea lor nu incanta deloc ochiul. Plus ca dupa primele 3 frigarui, ne-am plictisit si le-am pus in friteuza. Amuzant, nu? Frigarui facute la friteuza!

Vai, dar am facut si pui Shanghai si snitele si file de peste pane... toate bineinteles in acelasi ceaun imens plin cu ulei folosit probabil de sute de ori in care pluteau bucatele si resturi de la dracu' stie cate alte feluri de mancare. A! Si probabil ca si uleiul din friteuza era la fel. Nu m-am apropiat sa vad.

Am facut si peste la cuptor. Peste cumparat congelat si dezghetat in apa (Reguli de aur: nu cumparati chestii congelate pentru ca nu stiti cat au zacut inainte de congelare si nici nu va puteti da seama de starea produselor. Atentie mare la peste pentru ca acesta se strica intotdeauna cel mai repede. Nu decongelati in apa. Metoda corecta de decongelare este cea lenta in frigider). Pestele a fost curatat pe masa de inox (ingrozitor de murdara) apoi spalat in chiuveta unde m-am spalat eu pe maini, unde se spalau vasele mici si unde decojisem vinetele. Pestele "curat" tot acolo se punea. Cand a fost pus in tava nu a fost scurs sau sters de apa. Condimentele lipseau cu desavarsire la toate felurile de mancare pe care le-am facut acolo. Ingrozitor de scarbos!

In intreaga bucatarie oricum nu existau servete de hartie, doar carpe murdare multifunctionale si niste spalatoare probabil vechi de cand s-a deschis firma de catering. Hotele erau foarte infundate si murdare de grasime. De fapt era atata grasime pe pereti incat acestia erau de-a dreptul maronii, iar pe tevi atarnau dare si stropi de grasime precum niste stalactite (sau stalacmite - nu o sa retin niciodata care sunt cele de sus). Iar caldura era insuportabila. Afara erau peste 30 de grade si mi se parea racoare. Nu zice nimeni ca in bucatarie nu e foarte cald, dar trebuie totusi sa poti respira. Si tot n-am inteles ce era cu siroaiele alea de apa de pe jos. Sau cu gandacii. Sau cu frigiderele foarte murdare (in care apropo toate mancarurile erau puse la un loc fara folie protectoare ca sa nu se combine mirosurile). Si de ce nu era nici un angajat sa spele vasele? Cica ar fi venit noaptea sa curete, dar nu vreau sa stiu ce inseamna la ei curat. Ce m-a uimit foarte mult a fost ca, desi cei care lucrau acolo vedeau conditiile in care gatesc si calitatea produselor, MANCAU chestiile alea. Cred ca, daca as fi putut, m-as fi crucit si cu picioarele.

Aceasta firma cu pretentii de altfel are un site foarte pompos si organizeaza evenimente de tot felul. Livreaza mancare zilnic la tot felul de firme de fite. Bineinteles ca mancarea livrata azi este facuta ieri si ambalata calda ca sa faca un condens frumos.

Am stat acolo doar o zi. 6 ore mi-au fost de ajuns. Nu am fost foarte dezamagita pentru ca luasem deja in calcul posibilitatea ca o sa intalnesc si asa ceva. Dar cei de la scoala au fost intelegatori si m-au transferat intr-o bucatarie mai curata de unde am ce sa invat (desi bineinteles ca si aici am intalnit o gramada de greseli). Am incercat sa redau cat mai detaliat experienta mea din prima zi de practica. Sper ca nu am uitat detalii importante si ca am ajutat la formarea unei pareri in ceea ce priveste serviciile, investitiile si afacerile in Romania (pe domeniul acesta bineinteles). Cum putem evita sa avem de-a face cu astfel de firme? Poate sa nu ne mai fure mintile preturile mici ale produselor. Banii pe care ii dai pe o ciorba se impart angajatilor (bucatari, ajutoare de bucatari, spalatori de vase, soferi + benzina + alte cheltuieli cu masina de livrare, secretare), trebuie sa acopere si valoarea produselor (de aceea ce e mult si ieftin prinde foarte bine), trebuie sa plateasca chirii, sa ajute la modernizarea si intretinerea bucatariei, sa asigure si publicitatea si multe alte chestii care nu imi vin acum in minte.

Eu nu gatesc asa acasa. Mereu incerc sa cumpar ce e mai bun in limita bugetului meu (si exista multe optiuni ca sa poti cumpara ceva sanatos in defavoarea unor produse conservate si de calitate proasta - de exemplu ciuperci: cumpara mai degraba ciuperci proaspete; costa 7lei/kg si iesi mai ieftin decat daca le cumperi conservate la borcan sau cutie de metal, cele mai bune costand si 5 lei in hypermarket si pana la 8 lei in magazinele de cartier; alta solutie e sa renunti la vegeta si sa gatesti cu legume naturale si proaspete).
Mintea mea nu poate concepe cum acei oameni consumau cu buna stiinta ceea ce gateau acolo.

Si in loc de concluzie iata ce am gasit pe site-ul lor la categoria meniu - traditional - continutul ostropelului de pui "pe hartie" : Compozitie: carne de pui calitatea I, ulei, ceapa, morcovi, faina, pasta de tomate, usturoi, vin alb, cartofi, patrunjel verde, supa de pasare, sare. Cate din ingredientele mentionate aici am enumerat mai sus? Daca nici asta nu este publicitate falsa, nu stiu ce sa mai comentez. Daca nu vedeam cu ochii mei, nu stateam sa bat campii aiurea pe net. Mi se pare onest totusi sa stie lumea care este istoria preparatului aflat in cutiutele simpatice de plastic sterilizat.

Eu mi-am invatat lectia (de viata, nu de bucatarie) si am renuntat definitiv sa mai comand asa aleator de pe internet. Prefer sa imi inving lenea si sa imi gatesc eu cu ingrediente aprobate de mine si macar sa am constiinta impacata atunci cand imi pun mie sau altcuiva in farfurie un preparat facut de mine din materie "cat se poate de prima". Nu ai cum sa nu faci asta daca privesti gatitul si timpul acordat mesei ca mine: cu seriozitate maxima si avand importanta unei ceremonii veritabile. Pana la urma nu este doar o fita sau o pretentie in plus, ne punem in pericol propria sanatate.

Tara noastra multe n-are

2010-08-16T08:51:00.001+03:00

Nu stiu de ce am ales tocmai acest sfarsit de saptamana sa plec din Bucurestiul infect al vietii mele cotidiene. Inca nu imi dau seama daca a fost bine sau nu. Am avut de infruntat multe probleme si necazuri cauzate in mare parte (daca nu chiar integral) de compatriotii nostri dragi si iubiti.
Sunt multumita totusi ca am ales sa plecam la munte si nu spre litoralul jegos si mult prea incins. Atunci nu as mai fi avut ce sa pun in balanta pe talerul pozitiv.

Desi am plecat destul de dimineata ca sa evitam valul de lenesi, am avut de-a face cu un trafic destul de intens atat pe A1 cat si pe Trasnfagarasan. La Barajul Vidraru era omor curat pe care l-am fi preferat cu drag dupa ce am vazut ce era la Balea Lac. Masinile erau parcate pe ambele parti ale drumului, iar cei care doreau sa circule se multumeau pe durate lungi de timp doar cu dorinta. Nu puteai sa respiri aer curat din cauza gazelor evacuate de masini, dar si din cauza sutelor de gratare care fumegau non-stop.

O mica statistica? 14 masini au circulat in dreptul meu intr-un minut si asta spre seara cand se mai linistise atmosfera oarecum. Asta inseamna pe durata a 14 ore (Transfagarasanul este deschis intre orele 7-21) 11760 de masini intr-o zi. Bineinteles ne referim strict la weekendul acesta. Iar masinile au circulat de fapt pe toata durata noptii pentru ca regulile sunt doar pentru fraieri.

M-am bucurat ca am gasit pana la urma un loc de pus cortul, situat ceva mai sus decat nivelul soselei, ceea ce a fost foarte bine pentru ca lenea nu il lasa pe roman sa mearga mai mult de 5m de la masina si asta mai ales cand e vorba si de urcat putin. Macar din punctul asta de vedere am fost multumita: nu ne-a stat nimeni in cap sau in suflet. Daca mergeam la mare lucrul acesta nu ar fi fost posibil.

Dar noaptea a venit repede trambitata de manele date la maxim si urlete dintr-un hau in altul. Asta a durat pana la 4 dimineata aproximativ.

Faptul ca sunt o persoana matinala a dat roade din nou pentru ca am reusit pana la urma sa ajungem sa vedem lacul Balea la 7 dimineata. La 10 am plecat de tot. A fost si ma iaglomerat la plecare, dar pe ambele sensuri pentru ca inca mai veneau turisti. Am mers totusi lejer pana ne-am apropiat din nou de baraj unde am stat aprox 45 minute ca sa il depasim si sa trecem de primele tuneluri si carciumi (thank God pentru carciumi pentru ca datorita lor ni s-a eliberat drumul si am reusit sa scapam de valul cocalarilor manelistici). Sus pe munte era chiar acceptabil daca stai sa te gandesti in comparatie cu ce era jos la poalele muntilor pe malurile Argesului. Nu prea vedeai nimic de fumul gratarelor, iar caldura era sufocanta.

Nu m-am bucurat de liniste, plamanii mei au ramas poluati, nu prea am reusit sa ne plimbam foarte mult din cauza excesului de masini si nici macar nu m-am odihnit (multumim mult grupurilor de nesimtiti care au asculat manele si au urlat pana la 4 dimineata - sa vi se sparga o roata!).

DAR am vazut cerul plin de stele asa cum nu il poti vedea nici la mare, nici la Bucuresti. Am mancat carnita fripta la lemne de brad (la foc natural aprins fara combustibili) pe tepuse (ha, ca se poate si fara gratar). Ne-am incalzit la foc si ne-am povestit cate-n luna si in stele. Am vazut peisaje unice si superbe si m-am simtit ca o insecta pe langa falnicia muntilor Fagaras (sau Faragas, cum vreti sa le spuneti). Am adormit zgribuliti de frig si coplesiti de iubire. M-am simtit din nou ca (de fiecare data de altfel) intr-o luna de miere.

Benzina ne-a permis sa ne deviem drumul spre casa si sa mergem mai intai pe la Baile Olanesti. Si acolo a fost foarte aglomerat. Nu mi s-a parut cine stie ce. La tara e ca la tara. Cea mai nesimtita faza de aici este ca nu ai acces la izvoarele de apa sulfuroasa decat daca platesti nu stiu cat si daca ai nu stiu ce trimitere de la medicul balneolog. DA, trebuie sa platesti ca sa ai acces la o resursa cat se poate de naturala si venita din munti si atat, fara nici o "prelucrare", fara nici o ambalare... In curand vom plati sa respiram si aerul poluat de SUV-urile domnilor parlamentari (sa vi se sparga doua roti!).

Drumul spre autostrada a fost foarte aglomerat. Am stat dupa niste tampiti care au facut accident (de fapt nu exista accidente, dar despre asta intr-o postare viitoare). Pe la km 30 cica se lucra, dar de fapt era doar circulatia deviata si masinile mergeau pe o banda pe sens.

Desi am facut un mic bilant tot nu pot concluziona daca a fost bine sau rau, dar macar sper sa va ajute in caz ca alegeti sau nu o mica excursie de weekend pe drumurile patriei.

Patria noastra lipsita de drumuri si bun simt...

Primul pas

2010-08-13T18:28:00.000+03:00

Pentru a ajunge bucatari trebuie sa urmati anumiti pasi in functie de alegerile pe care le luati. De exemplu, daca nu aveti o scoala specializata in acest sens puteti sa va angajati intr-o bucatarie ca spalator de vase/curatator.Acesta (precum reiese si din denumire) spala vasele si are grija ca bucataria sa fie curata in permanenta. Dupa un anumit timp puteti sa promovati sau sa va angajati ca ajutor de bucatar. Datoria ajutorului de bucatar este e curete legume, fructe, sa toace carne si practic sa pregateasca toate ingredientele pentru a fi gatite. Ajutorul de bucatar se mai ocupa si de salamandra (care este un aparat care tine mancarea calda, o incalzeste si pe care se poate praji si paine). Dupa un anumit timp (cativa ani) te poti angaja si ca bucatar (desi am impresia ca pentru promovare e nevoie neaparat de diploma de bucatar).

Daca in schimb te hotarasti sa faci o scoala de bucatari, te poti angaja ca bucatar din prima. Experienta se acumuleaza in timpul practicii, iar pe durata scolii poti chiar lucra ca ajutor de bucatar, ceea ce mi se pare foarte bine pentru ca impusti doi iepuri dintr-o lovitura: inveti meserie si esti platit pentru asta.

Daca ai nevoie de o scoala de bucatari si esti din Bucuresti, iti recomand Eurodeal. Este un centru de formare profesionala pe mai multe domenii unde poti invata printre altele si meseria de bucatar sau ospatar. Este o scoala cunoscuta si vei avea un avantaj la angajare pentru ca sansele tale sunt mai mici daca angajatorii nu au auzit de scoala pe care ai facut-o. Mie mi se pare ca e o firma serioasa. Am avut niste probleme la practica si m-au ajutat sa le rezolv. Au preturi mici (acum cursul inca mai costa 440 lei). Si in general sunt dispusi sa te ajute sa poti sa iti gasesti un loc de munca (ceea ce e foarte important pentru ca au relatii in tot orasul - inclusiv printre fostii elevi).

Cursul consta in practica si teorie si dureaza 4 luni si jumatate. Cursul teoretic se tine o singura zi pe saptamana si restul faci practica (pe care o incepi in prima sau a doua saptamana). Depinde de tine de numarul de ore de practica pe care il doresti. E recomandat sa iti alegi intr 6-8 ore, dar in functie de mai multi factori (timpul disponibil, cate ore ti se impun de la locul de practica, timpul necesar tie pentru a invata lucrurile elementare) acesta poate fi mai scurt sau mai lung (in sensul ca te vei duce 4-6 ori pe saptamana, avand mereu o zi rezervata teoriei). Va trebui sa iti cumperi si uniforma care consta in: o tunica de bucatar, ceva de pus pe cap, sort, pantaloni si niste incaltari comode. E recomandat sa fie toate albe pentru ca sunt mai usor de curatat (cu clor de exemplu - Vanish si alte prostii "profesionale" chiar nu merg pe "cele mai dificile pete" dupa cum m-am convins dupa un incident cu vinete coapte). Si e bine sa ai 3 sorturi (cu pieptar) pe care sa le speli mai des pentru a proteja tunica (are un pret mai ridicat si e mai greu de inlocuit). De asemenea, in bucatarie e foarte cald si e recomandat sa ai uniforma din bumbac (cu un procent cat mai mare).

E bine sa stii ca poti schimba locul de practica daca nu iti place, poti alege un numar mai mic de ore. La locul de practica trebuie sa stii ca tu nu esti acolo sa faci munca voluntara. Esti acolo sa inveti meseria de bucatar, nu sa speli vase, sa faci curat sau sa cureti doar cartofi. Desigur ca vei face si asta, dar vei spala doar ce folosesti tu. Nu e bine sa ii lasi pe altii sa profite de tine, asa ca, daca simti ca nu inveti nimic si doar primesti ordine sau bucataria este murdara sau te obliga sa stai prea mult (adica mai mult de 8 ore), e dreptul tau sa pleci de acolo in favoarea altui mediu mai suportabil, daca nu chiar mai placut.

Apropo de chestia cu spalatul vaselor, mai ales daca esti femeie intr-o bucatarie predominant masculina: ai grija sa spui nu atunci cand esti trimisa tot timpul sa speli vase! Asa m-au avertizat si cei de la scoala si asa dau informatia mai departe. Cu riscul de a parea pedanta, voi mai spune o data: esti acolo sa inveti sa fii bucatar, nu sa speli vase; obligatia ta este sa iti tii spatiul curat si sa speli doar ce ai folosit (chestii marunte: un cutit, un tocator, un castron - chestii mici mai ales). In bucatariile serioase exista oameni angajati special pentru a face curat. Deci sunt platiti pentru asta; tu platesti ca sa inveti.

Deci primul pas este sa te inscrii la o scoala pe care ti-a recomandat-o cineva sau care este cunoscuta in acest domeniu.

Next: Peripetii de la practica

Jurnalul unui bucatar incepator

2010-08-11T22:25:00.002+03:00

Recent am luat cea mai buna decizie pe care poate sa o ia cineva in viata lui. Am renuntat la toate ideile fixe pe care le aveam despre viata de genul "daca ai pornit pe un drum, trebuie sa mergi pana la capat" si "viata e nasoala asa ca taci si indura". Nu e obligatoriu sa fie asa. E important ca pe parcusul vietii tale sa faci ceea se simti ca vrei sa faci, ceea ce ai nevoie, ceea ce te face sa fii fericit si implinit. Pentru ca, dragilor, noi suntem suma deciziilor pe care le luam, pentru ca meritam sa fim fericiti, pentru ca uneori doar noi stam in calea fericirii noastre si, fiind mereu prinsi in rutina cotidiana, uitam pur si simplu sa traim. De multe ori uitam cine suntem, ce ne place, uitam sa ascultam vocea interioara si sa ne urmam sufletul.
Cum ziceam, recent am hotarat sa imi schimb traiectoria vietii. Am renuntat sa termin o facultate pe care nu imi aduc aminte nici de ce am ales-o (cu siguranta nu a fost din placere sau pasiune). Am decis sa fac asta pentru ca imi provoca atata neplacere (printre multe alte lucruri din viata mea) incat in fiecare dimineata cand luam metroul spre faimoasa Politehnica ma intrebam "ce ma tine sa nu sar pur si simplu pe sine?". Nu stiu ce m-a tinut, dar, dupa multe dimineti cand nu imi puteam stapani lacrimile si coboram la statia urmatoare ca sa ma intorc acasa, am ales sa nu imi mai testez limitele si sa raman totusi in casa. Asta am facut 2 ani, in care am incercat cateva zile (cu pauze de luni intre ele) sa mai acord o sansa Facultatii de Inginerie Mecanica. Mi-am pierdut 2 ani din viata cu suferinta in tot procesul meu de autodistrugere. Daca stiam ca e asa de simplu sa iti iei propria viata in maini si sa o schimbi, sa o faci mai buna, o faceam demult. Din pacate, multi nu ajung la pasul acesta, multi nu primesc ajutor profesionist si ajung sa comita gesturi care le curma viata inainte de vreme. Nu pot sa nu ma gandesc la ei, pentru ca circula printre noi, zambesc chiar si cand resimt suferinte cumplite si de neconceput pentru unii dintre noi si apoi cu zambetul pe buze ne parasesc pentru alte lumi (poate) lipsite de chinuri.

Ca sa revenim totusi la subiectul din titlu, va mai povestesc ca mi-am socat intreaga familie si prietenii cand am dat cu piciorul facultatii, muncii depuse, rezultatelor obtinute pana la varsta asta, sansei de a fi si eu in randul lumii "cu diploma" pentru a ma transforma din inginer in bucatar. Mama a fost cea mai suparata ca vreau sa lucrez intr-un mediu promiscuu (inca nu am aflat ce a vrut sa insemne asta). Probabil ca inca ii mai pasa ce crede familionu' si ce zic vecinii, dar celor care mai au ceva de comentat le inchid usor gurita: Nu, nu cred ca e sub nivelul meu. Imi doresc asta cu toata fiinta mea si sper ca intr-o zi sa ajung maestru in arta culinara. Stiu ca asta inseamna munca grea (de care nu mi-a fost niciodata frica sau jena). Stiu ca voi obtine asta peste un numar considerabil de ani. Sunt sigura ca asta imi va completa fericirea si ma va face sa imi iubesc viata. Nu am renuntat la facultate pentru ca nu am putut face fata. Pana la urma am fost bursiera, am luat examenele cu note mari, am fost premiata la olimpiade pe tara si locale. Desi am afinitati tehnice si mereu am fost foarte buna la mate si fizica, acestea nu mi-au placut niciodata. Prefer cartile, prefer sa vad si sa cunosc frumosul in lucruri si in viata. Mi-am descoperit talente pe care nu stiam ca le am si am de gand sa le valorizez cat se poate. Si "chestia aia cu gatitul" nu se numeste degeaba ARTA culinara.

Aceasta a fost introducerea mea pentru un nou capitol pe blog dedicat initierii si evolutiei in meseria de bucatar. Voi oferi o descriere cat mai detaliata pentru a arata atat partile frumoase, cat si cele pe care uneori nu ne-am dori sa stim ca exista.

Si cel mai important: Nu uita ca viata ta sta in mainile tale, ca poti face oricand ceva spre a-i schimba directia spre bine. Eu am avut noroc ca am descoperit la 22 de ani ce imi doresc cu adevarat de la viata (nu cred ca ar trebui sa existe pretentiile astea sa stii la 18 ani ce vrei sa faci cu tot restul vietii tale - fara ajutor specializat bineinteles), dar cunosc oameni care de abia la 40 de ani au descoperit ce le aduce satisfactii. Nu este nici o rusine sa faci ceva cu pasiune si trebuie sa respectam curajul pentru ca nu este usor sa pornesti in viata din nou de la zero.

Fiti fericiti!

Suicide solution

2010-07-15T18:49:00.000+03:00

Da, si eu m-am gandit la Madalina Manole zilele acestea.
Pe langa nesimtirea unora de a se baga in viata personala a unei familii indurerate si exploatarea financiara a unui eveniment tragic, ma deranjeaza cumplit indolenta si ignoranta celor mai ingusti care afirma chestii de genul: "Numai prostii se sinucid", "A fost un soc pentru toata lumea", "Era o persoana asa de vesela", "Ce egoist/-a ca a lasat un copil in urma", "Cum poti renunta la minunatul si divinul dar al vietii", "Nu avea nici un motiv sa se sinucida". Toate acestea nu fac decat sa demonstreze cat de putin atenti suntem la cei din jur, cat de egoisti suntem noi insine, cat de limitati suntem pentru ca nu stim sa privim dincolo de aparente.
Nu pot sa raman indiferenta la stiri de genul acesta pentru ca si eu am cateva tentative la activ si stiu cum e sa te simti chiar in momentul decisiv cand intr-adevar sinuciderea pare (si in capul tau este) unica solutie. Spre bucuria si usurarea familiei mele am inceput psihoterapia, dar inca nu am renuntat la gandurile negre si mai ales nu am ajuns sa ii condamn pe cei care recurg la astfel de gesturi disperate.
Revenind la idiotii care habar nu au despre ce vorbesc, pun pariu ca acestia nu au simtit in viata lor agonia singuratatii sau exasperarea care te cuprinde in clipele sufocante cand nici o situatie nu mai are scapare.
Cu siguranta nu vom sti niciodata ce se afla in mintea si mai ales in sufletul acestor fiinte chinuite de soarta. Se poate sa fie de vina o boala grava si obositoare, o familie nerecunoscatoare care iti soarbe ultimele picaturi de energie, o viata traumatizanta marcata de ghinionul fara de sfarsit sau simplul trai monoton printre ingratii societatii care abuzeaza de tine si iti fura si dreptul la o existenta decenta.
Nu cred nici in ipocrizia bisericii lansata de toti fanaticii obsedati de iad si rai si tot felul de fiinte supranaturale care ti-ar controla fiecare intamplare. Mi se pare aberant ca poti afirma ca cineva "acolo sus" iti gestioneaza suferintele si te lasa sa te perpelesti ca un gandac fara sa te poti opune in vreun fel. Mi s-ar parea ingrozitor de crud sa fie acesta adevarul.
Eu mi-am zis in sinea mea si sunt sigura de faptul ca ziua in care o sa mi se nasca primul copil va fi ziua in care voi alege viata. Pentru ca nu este nimic in lumea asta care sa ma determine sa imi las copilul orfan.

E bine de stiut ca in spatele unui zambet se ascund dureri sfasietoare si ingropate adanc, dureri care nu raman uitate si care intr-o buna zi se revarsa asupra intregii fiinte, care ne stirbesc presupusa fericire si ne obosesc pana ne ingenuncheaza. In unele cazuri, definitiv...

Odihneste-te in pace, Madalina Manole!

Panza de paianjen

2010-07-12T23:15:00.001+03:00

Dupa ce am citit "Panza de paianjen" de Cella Serghi s-a rupt ceva in mine. Oricum simt asta, simt ca pierd ceva din mine de cate ori citesc o carte care ma impresioneaza mult, ca si cum mi-as lasa si eu amprenta asupra ei, ca si cum traiesc si eu prin acea opera.
"Panza de paianjen" m-a tinut cu sufletul la gura si, desi de abia asteptam sa vad cum se termina, imi doream sa nu aflu niciodata. Imi doream sa o citesc in continuu, sa ma las uluita si fermecata si sa pastrez aceste stari la infinit.
Adesea reactionez asa cand ma regasesc in diferite romane. Nici nu vreau sa ma gandesc de cate ori m-am simtit si eu la fel ca Diana Slavu prinsa fara scapare in panza vietii, asteptand terifiata ca in orice moment sa fiu devorata de paianjenul din umbra.
Desigur nu ne putem regasi in totalitate nicaieri pentru ca suntem unici si asta e partea cea mai frumoasa. Dar nu ai cum sa nu te simti deosebit cand te identifici cu o persoana (sau cum este cazul de fata cu un personaj celebru).
Poate ca m-am simtit atat de rascolita pentru ca prin Diana Slavu am retrait episoade din viata mea de care uitasem si pe care le doream uitate definitiv. M-am bucurat ca la sfarsit a reusit sa se desprinda si de Michi, si de Alex, sa nu se mai agate ca iedera de zid. Este un gest curajos si de urmat sa iti poti lua viata in propriile maini, sa poti face ce iti place, sa nu te mai simti macar pentru o clipa in panza de paianjen.
Pot sa spun ca am avut in viata parte numai de "Alecsi" care au avut grija sa ma ameteasca si sa ma imbrobodeasca bine si pentru mult timp. Le-am crezut toate minciunile si am fost oricand gata sa sacrific tot la semnalul lor. Diana Slavu si-a sacrificat casnicia cu Michi si, cand si-a dat seama ca Alex este doar un prefacut si ca nu stie de fapt ce inseamna sa iubesti, ca oricand are mereu atatea domnisoare la dispozitie (probabil si ele amorezate si vrajite cu aceleasi scenete), la urma a plecat spre Paris cu gandul spre un viitor mare si fericit. Totusi teama a intors-o din drum, dar ea nu mai era aceeasi. A capatat luciditatea detasarii si la intalnirea pur intamplatoare cu doctorul Dobrescu i-a descoperit adevarata fata. Nu s-a lasat demoralizata, ci din contra, evenimentul a impins-o catre parte profesionala din viata ei, cea datatoare de libertate, cea in care majoritatea femeilor infloresc atunci cand sunt singure.
Acest roman m-a zguduit din temelii. Doua zile m-am gandit aproape in continuu la finalul (pentru mine) neasteptat, dar si la intregul roman in ansamblu. Imi doresc si eu sa ma desprind de zidul meu, sa pot sta singura in picioare si sa elimin persoanele toxice din viata mea.

O recomand tuturor care au avut parte de Alecsii si Alexandrele nefericirii, celor care iubesc marea, celor care au uitat ca Balcicul este pamant romanesc, celor care au iubit macar o data in viata si celor etern indragostiti de literatura buna. Cella Serghi a muncit la acest roman 6 ani (daca tin eu bine minte - o sa revin cu detalii) si se vede. Rezultatul? Un roman autobiografic de nota 10 care nu iti ajunge la suflet doar daca esti robot.

Cartofi prajiti la cuptor

2010-07-07T08:53:00.000+03:00

Inca o reteta usoara si mai putin junky decat cea clasica...

M-am inspirat tot de pe FLN si dupa o cautare mica pe Google am aflat ca e chiar populara.

Avem nevoie de cartofi, o tava intinsa, ulei de masline, usturoi si boia de ardei iute (paprika).
Cartofii se curata, se pun in apa ca sa nu oxideze, se taie dupa plac si se spala in mai multe ape pentru a scapa de excesul de amidon. E bine sa facem asta din cel putin 2 motive: cartofii nu vor mai fi asa de crocanti si amidonul ingrasa foarte mult (in caz ca nu stiati se gaseste in exces si in toate mezelurile).
Se incinge cuptorul, se pune un strat subtire de ulei in tava, apoi cartofii. Aveti grija ca acestia sa nu se afle in mai multe straturi si sa fie oarecum rarefiati. Turnati inca putin ulei peste cartofi si amestecati-i cu mainile pentru ca acestia sa fie acoperiti uniform de ulei. Pe urma se adauga usturoiul pisat sau tocat si boiaua. Se baga la cuptor mai intai la un foc moderat si apoi la foc mare. Culoarea lor trebuie sa fie aurie, iar gustul va fi cu mult diferit fata de cei prajiti in baie de ulei. Un alt avantaj al acestei retete este ca uleiul nu este incins direct pe foc la temperaturi inalte si nu se mai elibereaza anumite substante nocive,

Se pot servi cu diferite tipuri de branza, ca garnitura sau cu sos de iaurt.

Sendvisuri cu branza pe grill

2010-07-01T15:00:00.004+03:00

Un fel simplu si foarte usor de facut, delicios pentru toate varstele, potrivit mai ales pentru intalnirile fara pretentii intre prieteni sau familie...

Am vazut reteta recent pe FLN in emisiunea Easy Entertaining si m-am gandit ca e ideala pentru vizitele de weekend si pentru ultimele meciuri din acest campionat mondial.

Ne trebuie o paine ciabatta pe care o taiem longitudinal in doua. Apoi cateva felii generoase din branza preferata (Michael Chiarello a folosit chiar telemea; se pare ca in California este o branza foarte populara si este produsa chiar acolo - termenul in engleza este "teleme") si putina sunca foarte afumata. Le asezam pe toata lungimea painii si acoperim cu cealalta jumatate ca un capac. Intoarcem sendvisul urias, ungem cu un unt moale partea inferioara (nu unde se afla branza, ci partea care urmeaza sa fie asezata pe grill). Asezam sendvisul pe grillul incins apoi ungem si partea superioara cu unt. Se lasa aproximativ 4 minute si se intoarce pe cealalta parte. Culoarea trebuie sa fie caramel, iar caldura trebuie sa patrunda bine pentru a topi branza si pentru a-i permite aromei de afumatura sa intre bine in paine.
Cand sendvisul este gata, il desfacem la mijloc, adaugam niste mustar Dijon si ardei capia copti in prealabil, punem capacul la loc si taiem in feliute mici pentru a obtine mai multe sendvisuri. Le putem clasifica in categoria finger food.

Delicioase si micute, aceste sendvisuri aromate cum trebuie vor schimba modul in care privim junk food-ul facut in casa. Ne luam adio de la sendvisurile reci si plictisitoare si ne folosim imaginatia pentru a ne uimi de fiecare data invitatii. Pofta buna!

Va urma reteta pentru ciabatta.

"O mare dragoste capătă viaţă infinită doar prin moarte"

2010-06-23T10:04:00.001+03:00

Am gasit citatul asta intr-o carte de curand. Imi pare rau ca nu mi-am notat pentru ca memoria mea slabita de nervii cotidieni nu ma prea ajuta.
Genial a fost cel care a facut aceasta afirmatie. Dragostea "implinita", domestica e cat se poate de perisabila si in timp se poate transforma in ura sau chiar in indiferenta. Eu nu cunosc si nu am auzit de nimeni sa se bucure de aceeasi iubire o viata. Timpul, varstele si defectele accentuate tot de timp ciugule din marea iubire asa cum o pasare face cu o bucata de paine. Cine a auzit de iubiri mari ce au rezistat in timp?
In schimb, la polul opus sunt iubirile ascunse, neimplinite, terminate inainte de vremea lor, inainte ca timpul sa isi puna amprenta hidoasa. Iubirile, care fara prostia noastra de a ne incapatana sa le "implinim", nu au durata, nu au un termen de expirare. Iubiri care sunt agonizante si ne lasa fara respiratie, fara dorinta de a trai, dar care tocmai prin aceasta ne tin in viata. Probabil pentru idioata speranta ca intr-o zi aceasta s-ar implini ca sa ne putem gasi in sfarsit linistea.
Multi se casatoresc si aleg sa isi petreaca restul vietii (sau timpul pana la divort) cu o umbra, cu o persoana invizibila pe care oricum nu o vor iubi. Gandurile si sentimentele se vor indrepta mereu catre EL/EA care a plecat sau pe care am lasat sa plece. Restul e doar intuneric.
Evident ca toata aceasta dragoste este incoronata de moarte. Stim ca moartea este o stare definitiva. Stim ca indiferent ce am face nu exista cale de intoarcere sau orice alte posibilitati. Cand iti moare dragostea in brate (la propriu) devii neom. Fiinta, pe care cu putin timp in urma o venerai, pur si simplu nu mai exista. Iti dai seama de asta, dar nu poti sa accepti aceasta oroare. Viitorul este simplu si la fel de agonizant ca iubirea neimplinita. Acum stii ca orice ai face, pe oricine ai cunoaste, nimeni nu se va ridica la nivelul iubirii pierdute care, doar prin moarte, in ochii tai s-a zeificat. Bineinteles, sincronizarea face totul. Daca toate acestea se intampla si cand esti tanar, deja te-ai ales cu o frumoasa poveste de iubire. Pana la urma, cui ii pasa cand mor niste batrani? Prostia omeneasca face in asa fel incat la auzirea vestii despre moartea unui tanar chiar si necunoscutii plang.

Mai e putin si va veni si vremea mea. Intr-o zi ca aceasta, ploioasa, noroasa, rece, dureroasa se va stinge si focul din mine. Toata apa marii imi va fi suficienta si ma va imbratisa pentru ultima data.

You're part of my entity, here for infinity

2010-06-23T09:50:00.000+03:00

Asa ar trebui sa sune un cantec si asa ar trebui sa arate un artist.

Pisicile si caldura

2010-06-16T18:14:00.000+03:00

Daca tot a venit vara si s-a hotarat sa ne izbeasca din plin cu temperaturile ei mult prea inalte, e important sa stim sa avem grija atat de noi, cat si de prietenele noastre feline.
Probabil ca e de prisos sa spun ca si lor le face rau caldura in exces, ca e bine sa se evite drumurile inutile cu masina sau ca aerul conditionat in exces le face mai mult rau decat bine. Dar nu conteaza, tot o sa repet pentru cei mai putin experimentati in domeniul pisicesc.

Cele mai bune masuri pe care le putem lua in privinta confortului si sanatatii pisicilor noastre nu sunt deloc complicate si daca tinem cont de ele ne vom putea bucura in continuare de dragalaseniile lor. Cand mergem la veterinar, nu trebuie sa lasam pisica in masina, chiar daca este parcata la umbra si durata timpului este scurta. Iar daca masina se afla la soare cu atat mai mult pisica se afla in pericol. Fara gluma, poate muri in cateva minute in functie de temperatura la care este supusa si varsta ei. Putem recunoaste cateva semne care ne avertizeaza ca pisica nu se simte bine: respira rapid cu gura deschisa si limba scoasa (desi la caini este normal, la pisici acesta este un semn de alarma), au nasul mai intens colorat (la cele cu nasul roz acesta devine aproape rosu) si umed, se simt bataile inimii foarte dese si rapide. In aceste momente cea mai buna solutie este sa ducem animalul la adapost de caldura si la o sursa de apa.
Apa trebuie sa fie la discretie si mereu proaspata. Mai ales puiutii mici sunt supusi deshidratarii care le poate fi fatala.
In schimb, frigul excesiv este si el daunator. Cea mai buna solutie este sa setam aerul conditionat pe cel putin 22 de grade Celsius. Se stie ca aerul rece este mai greu si deci se afla exact la nivelul lor provocandu-le tot felul de neplaceri. Raceala este cea mai intalnita, iar variatiile de temperatura favorizeaza aparitia ei nu doar la oameni, ci si la prietenele patrupede.

Ca sa le creez si mai mult confort pe timp de vara, am tuns blanita pisicilor mele. A fost o solutie utila, mai ales ca ele mai ies si pe afara, iar pentru mine a eliminat problema naparlirii (cade si mai mult par - sau cel putin mie asa mi se pare). Asta le avantajeaza si pe ele pentru ca nu mai trebuie sa se confrunte cu ghemotoacele de par. Si ca rasfatul sa fie complet au la dispozitie si ghivece cu "iarba matei".

Concluzia este ca fiecare stie sa ia masurile potrivite pentru animalul sau. Ceea ce este important este sa il cunoastem si sa stim cum sa reactionam la mesajele pe care ni el trimite pentru a-i anticipa pe viitor actiunile. De exemplu, nu e deloc complicat sa pleci cu mata in vacanta. Am facut asta 2 ani consecutiv si desi la inceput a parut o provocare, pana la urma necesitatea a devenit distractie. Sunt mandra de ele ca de doi copii bine educati.

Om liber, tu vei iubi intotdeauna marea

2010-06-16T09:02:00.000+03:00

L'Homme et la mer

Homme libre, toujours tu chériras la mer!
La mer est ton miroir; tu contemples ton âme
Dans le déroulement infini de sa lame,
Et ton esprit n'est pas un gouffre moins amer.

Tu te plais à plonger au sein de ton image;
Tu l'embrasses des yeux et des bras, et ton coeur
Se distrait quelquefois de sa propre rumeur
Au bruit de cette plainte indomptable et sauvage.

Vous êtes tous les deux ténébreux et discrets:
Homme, nul n'a sondé le fond de tes abîmes;
Ô mer, nul ne connaît tes richesses intimes,
Tant vous êtes jaloux de garder vos secrets!

Et cependant voilà des siècles innombrables
Que vous vous combattez sans pitié ni remords,
Tellement vous aimez le carnage et la mort,
Ô lutteurs éternels, ô frères implacables!

— Charles Baudelaire

Lasagne

2010-06-09T10:13:00.001+03:00

Ieri am facut pentru prima data lasagne (asa se scrie corect - lasagna este doar o singura foaie cu pluralul ca denumirea preparatului: lasagne). Nu in mod surprinzator mi-a iesit foarte buna.
Este un fel de mancare usor de preparat, rapid si daca este facut cum trebuie intra si in categoria preparatelor care nu ingrasa.

Pentru o tava mare de lasagne va trebuie: foi de lasagne (eu le prefer pe cele de la Barilla - am vazut pana acum doar 2 modele: cu ou si cu spanac), 800 - 1000 g carne de vita sau de pui (se poate si combinata), 2 cutii de rosii decojite (o marca buna este Cirio - evident ca ce pot folosi si rosii proaspete, dar dureaza mai mult pana se face sosul pentru ca trebuie fierte bine), 600 g mozzarella (atentie mare, lasagne nu se face cu cascaval sau alte prostii; nu se pune mozzarella = nu este lasagne), ulei de masline, ceapa. sare, piper, cimbru, boia dulce, busuioc, oregano si un pahar de vin.

Se toaca 1-2 cepe (in functie de gust si marime). Se incinge o cratita/oala cu fundul gros (poate chiar un tuci sau ceaun). Se toarna ulei cat sa acopere fundul vasului si se incinge. Se adauga ceapa (trebuie sa sfaraie la contactul cu uleiul). Focul trebuie sa fie mediu si se amesteca din cand in cand.

In acest timp, se spala carnea si se pune in robotul de bucatarie (sau se da clasic prin masina de tocat; eu prefer robotul pentru ca este mult mai rapid si imi permite sa nu am timpi morti). Cand ceapa s-a caramelizat se adauga carnea, se amesteca de cateva ori pana isi schimba culoarea (atentie sa nu se prinda de vas), apoi se toarna o cana si jumatate cu apa (sau cat este suficient cat sa acopere carnea) si se lasa la fiert amestecand din cand in cand. Se adauga cimbru, sare si piper dupa gust (eu pun si putina boia ca sa ii dea o culoare frumoasa).

In timp ce se face carnea putem prepara sosul de rosii. Desfacem conservele, turnam rosiile cu sucul intr-un bol (sau in blender), se adauga putin ulei de masline, sare, piper, busuioc, oregano, apoi amestecam cu mixerul usor (sau dam drumul la blender la o treapta joasa). Asta se face pentru faramitarea rosiilor.

Avem grija in permanenta de carne. Nu trebuie sa ramana fara apa. Spre sfarsit adaugam paharul de vin, amestecam si gustam sa vedem daca mai trebuie gatita. In momentul in care consideram carnea facuta adaugam tot sosul de rosii, amestecam si mai lasam la fiert 5 minute. Aromele o sa fie imbietoare. Aceasta este practic reteta pentru sosul bolognez (desi petnru pastele bologneze ne trebuie un sos mai gros - adica folosim doar o conserva de rosii).

In ultimele minute in care se fierbe carnea ne pregatim tava pentru lasagne. Se unge o tava destul de lata cu unt. Tot acum este timpul sa taiem feliute bucatile de mozzarella.

Stingem focul la sos. Asezam un strat de foi in tava. Cu lingura se toarna sos cat sa acopere bine de tot foile. Nu va faceti griji daca foile de lasagne nu acopera tava perfect. Ele oricum isi maresc volumul in cuptor pentru ca absorb sosul. Apoi se aseaza feliutele de mozzarella si un nou rand de foi si se procedeaza la fel. Eu am folosit 3 randuri de paste. Ultimul strat de mozzarella l-am facut cu bucatele foarte mici ca sa acopere cat mai bine.

Pasul urmator depinde de ceea ce aveti de gand sa faceti. Lasagne se poate pune la congelator si se poate servi mai incolo (ideal pentru cand avem musafiri, pentru copii sau pentru zilele cand nu avem timp sau chef sa gatim). Sau se poate pune direct la cuptor (atentie, trebuie incins inainte). Se da focul la maxim si se lasa cam 20 minute.

Observati ca nu am folosit sosul clasic Bechamel. Acesta este un sos facut in unt, faina si lapte. Da sigur, exact asta ne trebuie pe langa paste! Sosul de tomate este la fel de traditional in retetele de lasagne. Oricum acesta este prezent peste tot. Ideea este sa-l faceti mai subtire decat cel bolognez pentru ca pastele sa aiba ce absorbi in timpul coacerii si pentru a nu fi nevoie de sosul Bechamel.

De ce nu ataca silueta? Pentru ca sosul de tomate, uleiul de masline si ierburile aromate sunt cele mai bune prietene ale unei diete sanatoase. Carnea de vita si de pui sunt slabe, iar daca mai gasim si paste integrale ce sa ne mai dorim mai mult!?

Cu aceasta reteta puteti face 6 portii de lasagne delicioasa. Pofta buna!

Reducere carti

2010-05-31T18:34:00.000+03:00

Am o veste buna pentru amatoarele de chick-lit: mari reduceri la cartile din Colectia Cocktail a editurii Humanitas. Nu stiu daca reducerile sunt valabile si in magazinul editurii, dar pe site-ul lor poti gasi multe dintre romanele aparute la preturi de 9.9 lei. Nu este o pacaleala, am comandat si eu, iar taxele de livrare nu sunt deloc mari. Pe alte site-uri diferite reducerile au rolul de a-ti lua ochii, iar costurile de livrare sunt foarte ridicate si nu isi justifica valoarea. Azi mi-am luat o teapa de 16 lei de la un curierat rapid (cica rapid, pentru ca livrarea se face pana in 15 zile - sa nu uitam ca prin posta ajunge in maxim 3 zile - depinde cand pui pachetul/scrisoarea). Frumos, nu?
Eu am optat pentru posta, nu ma grabesc si niciodata nu mi-au intarziat coletele din cauza postasilor, ci din cauza celor care (nu) le-au depus acolo.

Distractie la cumparaturile virtuale si lectura placuta!

Pui cu sparanghel la gratar

2010-05-24T21:02:00.000+03:00

Daca vrei sa prepari o cina usoara si mai speciala, reteta aceasta este exact ceea ce iti trebuie. Carnea de pui este slaba, sparanghelul are multe vitamine si e plin de antioxidanti, iar impreuna merg minunat.

Am mai incercat sa mananc sparanghel, dar fiert este absolut ingrozitor. Isi pierde si vitaminele si culoarea si, daca nu ai grija, ajungi sa mananci ceva flescait si fara gust.

Iti trebuie sparanghel (5 bucati per portie) si un piept mare de pui.
E bine sa marinam carnea inainte de a o pune pe gratar. Pentru marinada avem nevoie de ulei (3 linguri ulei de floarea soarelui sau de masline), cimbru (merge si cel uscat), rozmarin proaspat (chiar si 4-5 frunzulite fac minuni), sare, piper si boia dulce (da o culoare foarte frumoasa carnii - se poate folosi si boia iute, dar atunci nu mai punem piper pentru ca altfel va fi foarte picant).

Se taie longitudinal pieptul de pui in 4 bucati. Acestea se pun intr-o farfurie si se adauga ingredientele pentru marinada. Se amesteca putin si se lasa 30 de minute sau mai mult.

Intretimp se pregateste sparanghelul. Se spala si se curata cu cutitul econom foarte usor. Se insista mai ales la baza.

Se incinge grill-ul si se pun bucatile de pui si cele de sparanghel. Puiul va capata o culoare rosiatica de la boia ce va contrasta foarte frumos cu verdele sparanghelului care va deveni si mai intens in timpul frigerii. Ierburile adaugate vor da un miros si un gust deosebite mancarii.

Daca aveti la indemana puteti pune pe gratar si niste ciuperci si/sau morcovi. Paleta de culori va imbia ochiul si farfuria va arata foarte frumos.

Cand servim putem sa presaram peste pui si ciuperci putin parmezan. La sparanghel se adauga putina sare si ulei de masline extravirgin (sau un cubulet de unt).

Sparanghelul se mai poate prepara si prin blansare (se fierbe apa, iar cand aceasta clocoteste se adauga sparanghelul si se lasa la clocotit 3-5 minute). Astfel acesta nu isi pierde proprieteatile, vitaminele nu se risipesc si sparanghelul va arata comestibil cel putin.

Totusi preferatul meu ramane sparanghelul la gratar.

Pofta buna!

Prajitura de migdale glasata

2010-05-20T14:47:00.000+03:00

Am incercat de curand aceasta reteta si pot sa spun ca am fost multumita de rezultat. Este o reteta putin mai dificila, dar nu imposibila.

Avem nevoie de:

- 6 albusuri, 200 g migdale, 200 g zahar, un pliculet de zahar vanilat, 100 g faina alba, 15 ml de zeama de lamaie sau rom, 150 g unt (pentru blat)

- 200 g ciocolata alba, 50 g unt, 100-150 g migdale (150 g zahar - optional; nu e nevoie daca ciocolata este foarte dulce - pentru glazura)

- 6 galbenusuri, 200 g unt, 50-100 g cacao, 140 g zahar, zahar vanilat, 4 linguri lapte (pentru crema - optional)

E bine sa avem toate ingredientele pregatite si la indemana inainte sa ne apucam propriu-zis de gatit. Un cantar digital este obligatoriu, la fel ca si un vas special in care se fac sosurile (o oala mica sau medie cu maner, din inox, cu fundul ingrosat). Ne mai trebuie un tel in forma de para si/sau un mixer (clasic).

Aluatul
Dupa ce am macinat migdalele (cel mai bine se dau prin rasnita de nuci) si am topit untul, batem albusurile. Se bat foarte bine si cu mixerul. Se adauga de la inceput zeama de lamaie deoarece aceasta ajuta sa se intareasca spuma. Cand s-a intarit, se adauga zaharul si se bate din nou pana se intareste ca o zapada. Pentru a verifica daca s-a intarit, ridicam castronul cu fundul in jos si compozitia nu trebuie sa cada. Se toarna untul topit (RECE) si se amesteca usor cu telul prin rasturnare de sus in jos de 4-5 ori. Apoi adaugam amestecul de migdale macinate, faina si zahar vanilat (putem sa punem si 2-3 lingurite de cacao daca vrem sa avem un blat colorat) si se amesteca tot prin rasturnare cu telul de 9-10 ori. Miscarile trebuie sa fie delicate pentru a nu permite aerului sa iasa din compozitie.
Am ales sa coc prajitura intr-o forma clasica de tort pe care am uns-o in prealabil cu unt (se poate si cu margarina) si pe care am tapetat-o cu faina.
Se toarna in forma si se niveleaza cu o lopatica (sau cu o lingura). Se introduce in cuptorul incins deja. Se lasa la foc mijlociu pentru 25 minute, iar primele 15 minute nu se deschide usa la cuptor.

Crema

Crema nu este obligatorie. Blaturile prajiturilor cu putina faina sau fara faina sunt foarte fragile si greu de sectionat. Dar daca aveti experienta si indemanare, veti stii cand trebuie si cand nu trebuie adaugata crema. Presupunand ca blatul a fost o reusita, vom realiza o crema de cacao foarte buna. Profiand de faptul ca ne-au ramas galbenusurile vom face putin mai multa crema de cat avem nevoie (nu este bine sa irosim nimic).

Se pregateste un bain-marie (se pune un vas cu apa la fiert, care se acopera cu un alt vas mai mic; acesta va acoperi vasul mare ca un capac fara sa atinga apa clocotita, iar crema se va incalzi doar de la aburi - se realizeaza ideal cu vase de dimensiuni "consecutive" din seturile de oale). In vasul de deasupra se pun galbenusurile cu zaharul, se toarna laptele si se amesteca 10 minute, dupa care se ia de pe foc si se adauga imediat cacaoa. Se raceste deasupra unui vas cu apa rece, iar cand temperatura cremei e suportabila pielii (incercam cu degetul mic) se adauga untul. Zaharul vanilat se adauga ultimul. Se amesteca bine de tot cu mixerul si se lasa sa se raceasca.

Glazura

Pentru glazura avem nevoie de o oala pentru facut sosuri. Se topeste untul impreuna cu ciocolata. Cand acestea s-au topit de tot se adauga si migdalele macinate, se amesteca si se toarna fierbinte peste prajitura.

Glazura se face ultima, dupa ce deja am sectionat si uns prajitura cu crema.

Sfaturi:

- fiind un blat fragil se folosesc cantitati mici de aluat; blatul nu trebuie sa fie inalt ca unul de tort pentru ca riscam sa se arda la suprafata, iar in interior sa nu se coaca, sa nu se lege din cauza excesului de aer.

- tot din aceasta cauza, aveti grija ce vas de copt alegeti; e preferabil ca blatul sa fie mai lat decat foarte gros

- daca hotaram sa sectionam blatul, il vom imparti doar in 2 parti egale intre care vom pune crema; partea de sus se va pune peste crema invers de cum a fost taiata pentru a ascunde imperfectiunile

- blatul se taie doar dupa ce s-a racit

- glazura se toarna imediat cum a fost luata de pe foc, altfel existand riscul ca aceasta sa se intareasca

- ciocolata pentru glazura nu se topeste intreaga, ci dupa ce a fost si ea data pe razatoare sau prin rasnita de nuci.

- crema ramasa o puteti pune la congelator si veti avea o inghetata delicioasa sau sa o folositi la alte deserturi (eu am folosit-o de exemplu la gris cu lapte)

- inca o idee pentru copt blatul: alegeti o tava clasica de cuptor si in sa sectionati blatul transversal, il veti taia simplu ca pe o prajitura (la jumatatea tavii); prajitura va fi dreptunghiulara, dar riscul de a ramane blatul necopt sau de a fi prea fragil la taiat va fi mult mai mic.

S-a pierdut pisica Schmootzy

2010-05-19T09:16:00.001+03:00

Aseara s-a pierdut pisica Schmootzy in zona parcului Cismigiu. E dezorientata si cel mai sigur speriata pentru ca de obicei nu iese din casa. Este neagra toata, cu parul lung si coada stufoasa. E mititica, desi are 10 luni, e scunda, dar are corpul lung. Ca semne distinctive: are blanita de pe burtica gri, picioarele din spate au o tenta de gri la fel ca si partea inferioara a cozii (se vede bine daca tine coada pe sus). Mai are si dintii strambi pentru ca a cazut de la etaj cand era mica. E prietenoasa, e vaccinata, e castrata.

Se ofera recompensa.

Daca o vedeti sau aveti informatii sunati la 072xxxxxxx.

UPDATE: S-a gasit pisica Schmootzy. Se pare ca pisica noastra e o mica mare alpinista ce escaladeaza mai degraba blocuri Am gasit-o dupa 3 zile intr-un balcon la etajul 7. E cu siguranta o norocoasa pentru ca cel care a gasit-o si-a adus aminte de afisele puse de noi prin centru si a sunat imediat.

O noua reteta

2010-05-18T07:26:00.001+03:00

Am investit de curand intr-un accesoriu de bucatarie foarte important pentru o alimentatie sanatoasa si corecta: tigaia grill. Nu a costat mult tinand cont de beneficiile pe care le aduce. Eu cel putin vreau sa o conving si pe mama, care parca se poarta ca un copil si nu intelege ca "nu e voie" sa imbibam tot in ulei pentru prajit.
Sper ca daca ii voi arata si o alternativa mai sanatoasa si cu mult mai gustoasa imi voi indeplini scopul.
Putem folosi grill-ul la aproape orice. Eu am ales sa imi fac piept de pui (iese ca la gratar, numai ca grill-ul este de o mie de ori mai usor de folosit si se si curata foarte repede) cu garnitura de rosii si boabe de porumb. Etapele normale sunt: spalam carnea, o saram, ii mai dam si cu niste ierburi dupa gust (prefer in general tarhonul sau cimbrul), poate si niste piper. Incalzim grill-ul (intretimp aromele intra bine in carnea de pui) si apoi adaugam bucatile/feliutele. Pana va fi gata puiul e bine sa ne pregatim pentru etapa urmatoare. Taiem rosiile cubulete, le punem putina sare si putin busuioc (atentie la busuioc pentru ca daca punem prea mult mancarea va fi amara). Cand puiul este gata, il asezam frumos pe farfurie si punem rosiile pe grill. Se fac foarte gustoase, dar trebuie sa avem putina rabdare ca sa se patrunda bine. Cand preconizam ca se apropie timpul sa le scoatem adaugam si boabele de porumb (cele conservate merg foarte bine, dar trebuie scurse mai intai) si le lasam si pe ele sa se incalzeasca. Atentie sa nu depasim 3 linguri de porumb/portie. Dauneaza grav siluetei.
Putem servi si cu un sos de iaurt sau in loc de paine putem consuma cartofi facuti tot pe grill. Este un fel de mancare usor si foarte apreciat si de domnii care prefera si alteceva in afara de sarmalele clasice si carnatii indesati sau cine mai stie ce alte taranisme.

Henry si June

2010-05-10T12:03:00.002+03:00

Era si timpul sa mai adaug niste titluri in categoria dedicata cartilor. Cu atata harababura in jurul meu, cu mutari si renovari, am dat peste multe lucruri ce mi-au starnit atatea amintiri, printre care se afla, bineinteles, si vrafurile de carti citite.

Am revazut copertile si am recitit titlurile retraind in acelasi timp senzatiile si impresiile pe care acestea mi le-au provocat.

M-am oprit asupra volumului "Henry si June" de Anais Nin cu zambetul pe buze. Cu siguranta nu e o carte pentru pudibonde. Chiar daca este plina de erotism si de lucruri interzise de societatea cu mintea ingusta, este o carte adevarata, literatura in stare pura. Anais Nin a scris in mare parte Jurnal. Citind fiecare volum putem privi cum aceasta evolueaza ca om, ca scriitoare, ca femeie.

Prin "Henry si June" ni se deschide o fereastra a trecutului. Ii intalnim pe scriitorul Henry Miller (cel care a scris "Tropicul Capricornului" si "Tropicul Cancerului") si pe enigmatica si frumoasa lui sotie June. Ei au o relatie furtunoasa, nabadaioasa, pasionala, greu de inteles de catre cei din jur. Anais se incumeta sa intre in lumea lor, sa ii cunoasca si isi permite sa se indragosteasca de amandoi.

Pe mine June m-a fascinat intr-un mod greu de explicat. Nu poti sa citesti despre ea si sa nu te intrebi "Ce gandeste, de fapt?" "Ce inseamna actiunile ei?". Dispare si se intoarce cand nici nu te astepti, nu da explicatii, isi iubeste sotul, dar intr-un mod foarte straniu si la un moment dat ajungi sa te indoiesti ca exista vreun strop de iubire in sufletul ei.

Henry si June s-au despartit dupa 6 ani de casnicie. Cu siguranta tind sa cred ca June avea o personalitate puternica. Henry Miller si-a parasit prima sotie pentru ea. Si, desi acesta a fost casatorit in total de 5 ori, despre celalalte neveste nu prea se stie nimic cu toate ca Miller a stat cu ele mult mai mult timp decat cu June. Este evident ca aceasta a fost muza celor doi scriitori (Nin si Miller) si merita macar sa va interesati de viata ei tumultoasa. Nu va starneste nici macar ca aceasta era la origine tiganca romanca? Sau ca era bisexuala?

Jamie's Food Revolution

2010-05-06T09:02:00.000+03:00

Cine n-a auzit macar o data de Jamie Oliver? Dar cine stie la ce inseamna "Food Revolution"?

Ingrijorat de rata obezitatii intre copii si de rata obezitatii morbide intre adulti, Jamie Oliver a dat startul unei campanii impotriva acestor probleme cu scopul de a-i invata pe oameni sa gateasca si sa manance sanatos.

De ce o numim o revolutie? Pentru ca incercam sa schimbam radical toate obiceiurile culinare proaste. Ceea ce incearca Jamie sa demonstreze cu aceasta actiune este ca oricine, cu putina vointa, poate sa gateasca (imi aduc aminte de o secventa din desenul animat Rattatouille - "Anyone can cook!").

Practic "revolutia culinara" a inceput inca din Anglia la inceputul anilor 2000 la nivelul scolilor, dar campania propriu-zisa a inceput in toamna lui 2009 in Huntington, West Virginia. De ce tocmai acolo? Pentru ca obezitatea afecteaza aproape 50% din populatie, iar asteptarea de viata a copiilor a ajuns sa fie cea mai mica de pana acum, asteptandu-se sa nu ajunga sa traiasca nici cat parintii lor in prezent. Ingrozitor!

Prima impresie a lui Jamie cand a vazut halul in care mananca niste copii cu varsta pana in 10 ani la scoala a fost "Awful!!". Dimineata primeau pizza ca fel principal, insotita de un bol de cereale foarte dulci si un lapte roz "luminous". La pranz? Chicken nuggets! Cu piure din "potato pearls" (fulgi de cartofi). Urmatoarea zi ordinea a fost schimbata, dar produsele aceleasi. Dupa ce a aruncat un ochi in frigider, oripilarea a atins punctul culminant: acolo se aflau doar produse procesate, semipreparate, congelate pline de fosfati, sulfati si alte chimicale. La un moment dat numeste congelatorul "a cave of processed crap" cu care nu si-ar hrani niciodata copiii si nici cainele.

Dupa o mica discutie cu elevii, concluzia a fost ca acestia nu stiau cum se numesc alimentele de baza (pentru ca nu le vazuseta niciodata cum arata - nici macar un ou; li se servea omleta tot dintr-o prostie congelata). Apoi un mic sondaj intre copii a relevat faptul ca acestia consumau aceleasi prostii si acasa. Asta in antiteza cu niste copii simpli din Italia ("Jamie's Great Italian Escape") din oraselul Puglia care au reusit sa denumeasca toate legumele si fructele indicate de Jamie. In bucataria scolii se facea doar mancare proaspata, fara conservanti, fara PRAJEALA (aceasta fiind interzisa prin lege in cantinele scolare). In acest orasel McDonald's a fost inchis dupa 3 luni de activitate pentru ca nimen inu vroia sa le manance chimicalele. Si nu e singurul orasel din Italia in care s-a intamplat asta. Sa mai comentam?

Ideea e ca toti cauta scuze ca ar fi greu sa gatesc mancarea de la zero, ca nu exista timp toti fiind atat de ocupati. Nu ai timp sa iti hranesti copilul? Mai bine nu il mai face decat sa il otravesti, sa ajunga obez la 4 ani, iar cand devine adolescent sa ii spuna doctorul ca mai are 5-7 ani de trait. Eu nu stiu cum pot sa aiba constiinta impacata parintii aceia.
Eu ii multumesc mamei mele ca atata timp cat am fost copil ma ducea la McDonald's 1-2 ori pe an si in rest m-a invatat ce e mancarea adevarata. Deciziile proaste tot eu le-am luat cand am inceput sa ma intretin singura am si capatat 20 kg intr-un timp relativ scurt. De ce? Din cauza acestor mancaruri procesate prajite care nu sunt decat calorii goale, nu iti potolesc foamea, dar te ingrasa cat vezi cu ochii. Si bineinteles, cum am inceput sa imi gatesc acasa am reusit sa pierd pana in prezent 14 kg (si nu m-am oprit aici). Desigur, e mai greu sa slabesti ultimele 5kg sau cu cat te apropii mai mult de greutatea dorita (aici mancarea sanatoasa trebuie transformata in dieta, iar sportul esteo activitate obligatorie), dar, cand ai depasit cu mult pragul de supraponderabilitate sau cand esti obez, pierzi usor din greutate daca mananci sanatos. Trebuie sa intelegem ca asta nu inseamna sa ne transformam in ierbivore sau sa ne infometam, ci doar sa avem bunul simt sa gatim cateva retete simple, gustoase, deloc costisitoare si mai ales sanatoase si sa nu ne incapatanam sa terminam o cratita cu mancare o data.

Va urma

Nu exista cuvinte

2010-05-05T12:31:00.000+03:00

Incearca sa isi invie prietenul lovit de masina de pe tare.ro

Mac and cheese

2010-04-28T11:07:00.000+03:00

Incerc cu fiecare reteta pe care v-o dezvalui sa va impartasesc o mica parte din pasiunea mea pentru gatit.
Ultimele zile m-am rasfatat cu o reteta oarecum banala, dar foarte gustoasa daca e facuta cum trebuie.
Am luat reteta din cartea maestrului Virlan si ma declar mai mult decat multumita de rezultat.
Sigur nu ati mai preparat asa macaroanele cu branza, dar va rog sa incercati pentru ca nu veti regreta micul experiment.
Va recomand sa folositi paste de calitate pentru ca acestea nu se farama si nu se lipsesc in timpul fierberii. Eu folosesc pastele Barilla si nici nu ma gandesc sa mai incerc altele pentru ca nu cred ca exista unele mai bune.
Pentru 4 portii generoase va trebuie cam 400 g paste (macaroane, penne rigate, rigatoni, fusilli) normale sau intergrale, telemea de vaca (sau de oaie daca preferati mai sarata) aproximativ 200 g, o cutie de crema de branza, un cubulet de unt, piper alb, o ceapa mica, o cana cu lapte si parmezan. Ca instrumente va trebuie 2 cratite (un mica si un mare), o strecuratoare sau o spumiera, o lingura de lemn sau plastic.

Cratita mare plina cu apa se pune pe foc, se adauga sare si putin ulei de masline sau unt si se lasa la fiert. Intretimp, se incinge cratita mica (se poate folosi si o tigaie mai mare), se topeste untul, se adauga ceapa tocata pestisori si se soteaza (se caleste) la foc mic pana aceasta devine trasnparenta. Apoi se adauga laptele, se lasa sa fiarba 3-4 minute urmand celalte ingrdiente: branza faramitata, crema de branza si piperul alb. Se foloseste lingura de lemn pentru a amesteca incontinuu.
Cand apa fierbe in cratita mare, se adauga si pastele si se fierb al dente. In aproximativ 10 minute sunt gata, daca este vorba de paste normale. Daca folosim paste integrale, acestea se fierb 14-15 minute.
Dupa ce au fiert, pastele se strecoara si se pun la loc in cratita mare sau intr-un castron mare pentru servit. Se toarna sosul de branza si parmezanul ras si se amesteca bine pentru omogenizare.

Greselile care pot aparea se pot evita cu putina atentie. Spre exemplu, nu lasati untul sa se incinga prea mult, nu lasati ceapa sau untul sa se arda (daca au devenit maronii deja nu mai au un gust bun, ci mai degraba amarui); focul trebuie sa fie mic atunci cand faceti sosul de branza pentru a se evita lipirea acestuia de suprafata vasului de gatit. Cand taiati ceapa, respirati pe gura ca sa nu "plangeti" si nu folositi prea multa ceapa. Un sfert dintr-o ceapa normala ajunge pentru a da gust mancarii.

Acestea fiind... scrise: Pofta Buna!

Si totusi...

2010-04-25T18:51:00.003+03:00

Is the lady a tramp?

Doamna si vagabondul

2010-04-25T18:48:00.000+03:00

Adesea, cand merg la prietenul meu seara, fara sa imi doresc in mod special, am ocazia nemaipomenita sa ma intalnesc cu personajele mele preferate: gunoierii. Da, cu aceste fapturi gingase si indispensabile vietii citadine pe care nimeni n-ar trebui sa le zareasca vreodata.
Situatia incomoda se creeaza, fara sa mai tinem cont de mirosul, aspectul si limbajul lor, din cauza unei amintiri de care nu reusesc sa scap.
Am facut mai demult greseala ca odata cand am plecat la munte sa accept prezenta unei prietene de-ale unei prietene. De dragul prieteniei noastre am zis ca nu ar strica sa mai adaugam ceva pe lista lucurilor in comun. Cu mintea deschisa, ca de obicei, tot incercam sa deschid/sa port o conversatie cu cei prezenti. Nu mai tin minte exact cum s-a ajuns la relatii, intalniri si ierarhii sociale cand m-am trezit din senin ca domnisorica in cauza ma acuza de snobism si ipocrizie. M-am trezit brusc pentru ca nu imi venea sa cred ce imi aud urechile. Domnisoara (celibatara de fel) a declarat ce am mentionat mai sus din motivul ca tocmai spusesem ca nu as avea niciodata o relatie cu un gunoier. Atunci am ramas perplexa, dar acum as invita-o pe dumneaei sa aiba o relatie cu un astfel de personaj. Crezandu-se emancipata si culta (din punctul meu de vedere, era mai degraba semidocta) a aruncat cu astfel de afirmatii tot weekend-ul petrecut la mare distanta de casa, spre exasperarea mea.
Chestia e ca mi-am argumentat cazul in cel mai simtit mod. Discutia se vroia adulta si avea ca subiect alegerea partenerului de viata. Iar "gunoierul" a fost un simplu exemplu. Puteam sa zic la fel de bine tractorist sau taximetrist. Toti se afla in aceeasi categorie din punctul meu de vedere. Consider despre mine (si consideram la fel si despre prietenele mele, dar evident m-am inselat) ca pana la varsta asta deja stiu spre ce tip de barbat ma indrept. Probabil ca naivitatea multora, care inca mai cred in povesti precum "Doamna si Vagabondul", ii determina pe acestia sa caute iubirea in locurile total nepotrivite sau ca iubirea este suficienta ca o relatie sa dureze o viata (sau macar jumatate de viata).

Imaginati-va urmatoarele relatii:

- El: somer, sta toata ziua pe canapea, bea bere, miroase a carnati, se uita la meciuri, doarme pana la pranz, sta in chiloti si se scaprina pentru ca a uitat sa se spele, vorbeste cu "e multe si e putine", o asteapta sa vina de la serviciu pe Ea: avocat, imbracata la costum, poliglota, a uitat de existenta televizorului, se delecteaza cu literatura si reviste de specialitate, iubeste mancarea fina si Chardonnay-ul. Cum si-a pus servieta jos, Ea e acostata de El: "Mi-e foame!"

- El: arhitect, se confrunta cu adaptarea la fusurile orare din intreaga lume, bea ceai in loc de bere, merge la sala, viziteaza muzee in timpul liber, la televizor urmareste doar documentarele, a proiectat ultimul mall unde adesea merge Ea: vanzatoare de bomboane la chioscul din colt, urmareste cu ochii bulbucati toate telenovelele, e la curent cu ultimele stiri din Click. Ea il face de ras pe El cand aude homo erectus.

Primele chestii care mi-au venit in cap. Deja mi se face groaza cu cat incerc sa cladesc o poveste de iubire intre aceste personaje. Cat de ridicola sa fie o astfel de aparitie! Pentru familie, pentru prieteni, pentru oricine intra in contact cu un astfel de cuplu. Vreau sa generalizez si sa nu ma refer strict la profesie sau la nivelul cultural. Evident exista unii pentru care nu conteaza aceste aspecte.
Vreau sa evidentiez ca discrepantele dintre cei care vor cu tot dinadinsul sa formeze un cuplu nu au ca efect decat prierderea de timp. Viata oricum este scurta. De ce ne-am pierde-o in asa hal? Cu cineva care nu ne este in mod evident "jumatatea". Frica asta de singuratate, absurda din punctul meu de vedere, duce la formarea unor cupluri si grupuri de prieteni foarte eterogene din care, intr-un final, nu raman decat defectele cumulate ale tuturor.

Voi raspunde pe aceasta cale mai multor intrebari pe care prieteni (majoritatea nu se mai afla in anturajul meu din diferite motive) mi le-au pus de-a lungul timpului. Va pot spune cu cea mai mare sinceritate de care pot da dovada ca nu imi voi mai pierde nici o secunda in compania unei persoane a carei prezenta nu imi face placere. Am avut intalniri cu baieti/barbati care nu au durat mai mult de 15 minute (si alea trase de par pentru ca mi-am dat seama din primele 5 ca nu ne potrivim). Normal, am fost acuzata ca sunt superficiala si ca nu am investit timp sa vad cum e persoana "in realitate". Am renuntat la prieteni pentru ca pe parcursul anilor au capatat obiceiuri proaste cu care eu nu m-am putut impaca (fumat, baut excesiv, prezenta altor prieteni "dubiosi"). "Nu e prietenie adevarata." Da, stiu, dar nici invers nu e. De ce sa fiu pusa in situatii in care nu ma simt bine? De ce sa iti cunosc prietenul tau "gunoier"? Ce i-as putea spune? Ce am avea in comun? De ce sa vreau sa am 100 de prieteni de calitate indoielnica atata timp cat am 2-3 excelenti?

Citisem mai demult in Elle un articol despre cuplurile ciudate care se formeaza in ziua de azi. Era vorba totusi despre femeile slabe care stau cu tipi grasi si invers. Aici numitorul comun erau banii, dar banii nu leaga relatii... sau cel putin nu genul de relatii spre care tind si pe care le consider reale.

Polii opusi se atrag, e adevarat, dar nu se ating niciodata. Cand stilurile de viata nu se interseacteaza, cand subiectele de discutie au un numar redus, cand diferentele culturale sunt ca de la cer la pamant, cand intre veniturile celor in cauza exista diferente mari, cand scopurile in viata difera sau lipsesc cu desavarsire, cand motivatiile fiecaruia se afla in directii opuse relatiile nu au nici o sansa de supravietuire. Despre asta este vorba. Si niciodata nu trebuie sa ne culcam linistiti ca, daca am indeplinit "conditiile" pentru start, daca suntem ca fratii siamezi pe viitor totul va merge ca uns. Trebuie sa ne mai trezim din cand in cand din somnul presupusei fericiri si sa luam pulsul relatiei (fie ca este amoroasa sau o legatura de prietenie).

Povesti ca "Doamna si Vagabondul" sunt exact atat: povesti; create pentru copii sa nu le tulbure siguranta sau somnul, sa ajung adulti, sa invete din greselile lor sau alte altora, sa inteleaga ca odata ajunsi "oameni mari" nu isi mai pot permite astfel de naivitati. Despre asta este vorba. Nicidecum de snobism.

Parabenii

2010-04-22T08:20:00.000+03:00

De ceva vreme am tot observat ca toate fetele/femeile din jurul meu, cand afla despre un produs cosmetic nou, primul lucru de care se intereseaza este daca respectivul contine parabeni sau nu. Sunt curioasa daca stiu despre ce este vorba.
Trebuie sa recunosc ca, pana nu m-am interesat si eu pe Internet, habar n-am avut. Am incercat sa evit si eu produsele cu parabeni de cand am vazut ca pe unele etichete este specificat mare "fara parabeni". Am ales instinctual aceste cosmetice crezand ca sunt mult mai bune.

Dar ce sunt totusi parabenii si in ce produse ii putem gasi?

Dupa o cautare mica pe Google, am gasit informatiile care ma interesau. Parabenii sunt niste conservati artificiali care se produc in laborator la un cost mic si care imita in mare parte substantele care se gasesc in semintele de grepfruit si in alte fructe. Sunt folositi mai ales in domeniile cosmetic si farmaceutic, dar ii gasim si in industria alimentara. Sunt cunoscuti pentru proprietatile bactericide si fungicide
Parabenii se afla in sampoane, deodorante, creme, lotiuni, spuma de ras, pasta de dinti, lubrifianti si in medicamente.

Parabenii sunt esteri ai acidului para - hidrobenzoic (de unde li se trage si numele). Cei mai intalniti sunt: metilparabenul (E218), etilparabenul (E214), propilparabenul (E216) si butilparabenul.

Fiind foarte controversati in ultima vreme, s-au facut multe studii pentru a demonstra daca efectele parabenilor sunt nocive sau nu. S-au efectuat experimente si pe sobolani, iar concluzia la care s-a ajuns a fost ca parabenii pot provoca reactii alergice si rozacee mai ales la persoanele cu ten sensibil.
Un alt studiu a aratat ca expunerea la soare, dupa ce ati folosit o crema ce contine parabeni, cauzeaza imbatranirea rapida a pielii si chiar modificari ale ADN-ului (mai ales din cauza radiatiilor UVB).
S-a incercat sa se gaseasca o legatura intre parabeni si aparitia cancerului din cauza ca in majoritatea tumorilor la san s-au gasit cantitati mari din aceste substante. Studiile au fost neconcludente. Nu s-a gasit o legatura directa intre aparitia cancerului si folosirea produselor cu parabeni, dar nici nu s-a dovedit contrariul.

O alta cacarteristica a parabenilor este faptul ca acestia se comporta ca estrogenul. Practic de aici a pornit studiul despre legatura intre parabeni si cancer stiind ca femeile cu un nivel crescut de estrogen in sange sunt predispuse acestei boli.

S-a hotarat pana la urma parabenii nu sunt periculosi si sunt folositi in continuare de multe companii.

Sursele mele au fost cateva articole din Wikipedia, ziare si reviste pentru femei. Fireste ca mi-am pus semne de intrebare. Spre exemplu de ce unele companii si-au schimbat perspectiva asupra parabenilor si nu ii mai folosesc, schimbandu-si astfel intreaga serie de produse? De ce s-a renuntat la continuarea studiilor asupra lor daca rezultatele au fost neconcludente? Daca rezultatele au fost neconcludente, de ce au acceptat totusi ca acesti conservanti sunt inofensivi? Si daca tot sunt asa de inofensivi, de ce in Uniunea Europeana s-a impus o limita a folosirii acestora in produsele de pe piata (concentratia limita a fiecarui paraben intr-un produs este 0,4%)?

Eu personal am eliminat treptat din vrafurile mele de cosmetice toate produsele care contineau parabeni. Am incercat pe cat posibil sa imi cumpar produse bio, care, desi au dezavantajul ca expira mult mai repede si trebuie pastrate in anumite conditii, sunt mult mai bune si mai delicate cu pielea mea. Se pare ca eram una dintre nefericitele alergice la parabeni. In plus, m-am saturat sa cumpar numai chestii care contin conservanti artificiali. Chiar daca metilparabenul se gasescte si in afine, cel care este folosit in produsele cosmetice este creat in laborator. Normal care nu are aceleasi proprietati ca cel natural. Este la fel ca in cazul acidului citric: cel artificial este considerat cel putin dubios, pe cand cel natural din citrice este foarte bun pentru organism.

Blanita pisicii

2010-04-20T13:53:00.001+03:00

Se pare ca m-am grabit si am postat doar poza. Silly me!

Pisica, la fel ca toate fiintele, are nevoie de ingrijire si intretinere.

Un animal sanatos are si o blanita sanatoasa si frumoasa. Iata cateva aspecte de care trebuie sa tinem cont cand vine vorba de animalutele noastre torcatoare.

Pisica nu trebuie spalata mai des de 2 saptamani si cu altfel de sampon decat cel pentru animale (exista sampon special pt pisici, dar si universal pentru caini si pisici).

Periajul este necesar si el, macar o data pe saptamana sau mai des in functie de situatii mai speciale (de exemplu in perioada naparilirii sau daca avem o mata cu parul lung). Periajul se efectueaza cu orice instrument se simte animalul confortabil. E bine sa il obisnuim de mic (chiar daca atunci caderea parului nu este o problema) pentru a evita un stres in plus.

La animalele cu blana lunga este recomandata si tunderea parului la un anumit interval de timp deoarece acestea sunt predispuse li se incalceasca parul.

Asa cum mai mai mentionat si in postarile despre hrana, exista si manacare speciala pentru blanita frumoasa, atat bobite cat si mancare umeda la pliculet. Cura cu mancare speciala trebuie tinuta cel putin 40 de zile pentru un efect garantat. Atentie totusi la matele cu tendinta de ingrasare.

De asemenea, exista si vitamine speciale pentru intretinerea blanitei (de la PetPhos, se da o pastila la 2kg iar cura sa tina cel putin 10 zile).

Mai multe despre ingrijirea blanii pisicii nici nu cred ca mai pot spune. Nu este complicat, nu necesita mult timp si ghiciti ce? Pentru inconvenientele create, hainele noastre sunt salvate de role speciale care se gasesc in orice supermarket. Ce ne mai opreste sa avem o pisica de companie?